Pictorul florilor – Florile ca arhetip al sensibilității plastice

În pictura lui Dumitru Bezem, floarea devine nu doar un motiv recurent, ci o matrice simbolică a privirii și a trăirii. Într-o epocă dominată de fragment și abstracție, artistul reia un topos clasic al artei universale – florile – pentru a-l transfigura într-o expresie a interiorității.

Istoria picturii florale, de la Renașterea italiană la barocul flamand, de la lirismul impresionist până la dramatismul expresionist, a cunoscut nenumărate reinterpretări ale acestui motiv. În acest context, Bezem se înscrie cu o voce distinctă, dar perfect integrată în tradiția românească a picturii florale, o tradiție care a modelat sensibilitatea vizuală modernă și a impus un tipar al emoției transfigurate prin culoare.

Dacă Ștefan Luchian a fixat în memoria artei românești imaginea inconfundabilă a florilor ca formă de puritate și suferință sublimată, iar Gheorghe Petrașcu a conferit buchetelor o densitate telurică și o gravitate a materiei, Bezem continuă această linie a lirismului pictural, dar cu o expresivitate intensă, deschisă și contemporană.

El reinterpretează modelul poetic al lui Luchian, rafinamentul compozițional al lui Theodor Pallady și echilibrul cromatic al lui Alexandru Ciucurencu, adăugându-le o vibrație post-impresionistă, o energie cromatică aproape muzicală. În felul său, Bezem se așază în continuitatea unei școli a sensibilității românești, în care floarea nu este simplu motiv decorativ, ci metaforă a existenței, semn al spiritualizării materiei.

În universul  floral al pictorului Dumitru Bezem, fiecare floare posedă o valoare simbolică proprie, devenind element al unei gramatici afective și cromatice.

Macii, cu roșurile lor aprinse și ardente, evocă pasiunea, ardoarea vieții și memoria tragică a efemerului, amintind de intensitatea vitală a florilor luchianiene.

Irișii, prin transparențele lor de violet și albastru, traduc o delicatețe melancolică, asemănătoare vibrației lirice din florile lui Tonitza.

Crizantemele, prin densitatea lor solară, poartă o forță constructivă apropiată de paleta lui Ciucurencu, în timp ce floarea-soarelui, emblema luminii, amintește de tensiunea vitală și luminozitatea spirituală din creația lui Corneliu Baba.

În opoziție cu acestea, florile de câmp introduc nota rustică, ingenuă, specifică unui imaginar moldav, evocând naturalismul rafinat al lui Nicolae Dărăscu sau intimitatea poetică a lui Jean Al. Steriadi.

Acest univers floral alcătuiește un adevărat cod al emoției, în care cromatica și forma se subordonează unei intenții confesive. Floarea devine un „organism afectiv”, o prelungire a sensibilității pictorului, iar buchetul – o arhitectură a stărilor sufletești.

Pictura lui Dumitru Bezem se întemeiază pe forța expresivă a culorii, tratată ca substanță vie, purtătoare de vibrație și sens. În această privință, el se apropie de impulsul cromatic al lui Ion Țuculescu, în care culoarea devine energie spirituală, nu simplu fenomen optic.

Tușa sa este amplă, liberă, dar controlată de o rigoare internă; compozițiile păstrează o echilibrare subtilă între spontaneitate și disciplină, între exuberanță și claritate.

Prin alăturări de tonuri complementare, prin accente luminoase care scot formele din inerție, Bezem construiește o pictură a pulsației vitale, în care emoția vizuală și mișcarea culorii coincid.

Florile sale nu trimit la modelul natural, ci la o realitate transfigurată de privire. În felul acesta, Bezem se apropie de acel tip de spiritualitate plastică pe care Gombrich o descria drept „ordinea emoțională a percepției” – o ordine care nu copiază lumea, ci o recreează în termenii unei logici afective.

Prin întreaga sa creație florală, Dumitru Bezem construiește o poetică a duratei interioare. Florile sale nu sunt naturi moarte, ci organisme vii, în plină transformare, purtătoare de lumină, de memorie și de bucurie.

Ele participă la o tradiție spirituală a picturii românești, în care natura nu e privită ca obiect, ci ca prezență, ca reflecție a unei ordini morale a lumii.

În acest sens, Bezem continuă, într-o manieră proprie, linia umanistă a lui Luchian și Ciucurencu, dar o aduce în contemporaneitate printr-un entuziasm cromatic, printr-o vibrație a materiei care face din floare o metaforă a rezistenței și a speranței.

Într-o lume dominată de imagini efemere, florile lui Dumitru Bezem rămân forme ale permanenței emoției. Ele nu se ofilesc, pentru că sunt născute dintr-o privire care înțelege frumusețea ca adevăr.

Astfel, pictorul florilor se impune ca moștenitor și inovator al unei tradiții românești a sensibilității, în care culoarea devine limbajul unei umanități intacte.

Ioan SEREDIUC