Din cele ce s’au cetit până acum ca și din cele câteva observații risipite, ici și colo, de-a-lungul tabloului, s’ar putea alege firul acelor norme, ce ne vor fi călăuzit în alcătuirea ediției de față. Ele nu trebuesc, totuși, mai puțin și mai categoric formulate, pentru ca cetitorul să știe chiar din prag ce va găsi înlăuntru și, mai ales, ce a năzuit editorul să înfăptuiască.

TEXTUL. – O ediție corectă, în accepția curentă a vocabularului, este aceea care urmărește, în primul rând, să pună la îndemâna cetitorilor și totodată și a cercetătorilor, textele unui autor, prezentate în condiții optime. Pentru a ne limita la obiectul întâilor două volume, în care se va cuprinde poezia câtă s’a tipărit în timpul vieții lui Eminescu, s’a căutat ca textele acestea să fie cât mai aproape de imaginea ce vor fi avut-o în manu-scrisele, atent redactate, ce trimitea revistelor. Multiplele sisteme ortografice, prin care i-a fost dat poetului să răsbească și multiplele erori de tipar, în deosebi, ale Convorbirilor, au alterat în dese rânduri această imagine, pe care prestigiul ediției Maiorescu avea să o transmită, așa alterată, generații de-a-rândul. Care au fost acele erori, și cum încă de timpuriu unele din ele au fost emendate s’a putut vedea în paragrafele respective ale tabloului, așa că aflăm inutil a le mai recapitula.

Vom da o lămurire-două despre câteva mici corecțiuni sau vom formula, din când în când, o ipoteză, fără a intra în detalii ce se pot urmări în capitolele respective ale Notelor și variantelor. Așa d. p.:

Am îndreptat în La Heliade versul 10: Plăcută-i a ghirlandă – sublimă însă este, în loc de: Plăcută-i o ghirlandă, etc., cum a apărut din 1867, dela greșala de tipar din Familia și până azi și am schițat, la locul său, peripețiile acestei subtilități morfologice.

Am renunțat la dispoziția, să zicem festonată, a versurilor în poezia Amicului F. I, căci, deși plăcută ochiului, n’am aflat-o ca fiind a poetului. Nu uităm că Eminescu este artistul variilor dispoziții din multiplele forme ale lui Mai am un singur dor, dar atât în Familia, cât și în manuscrise Amicului F. I. are un aranjament obicinuit.

Am adoptat în Epigonii, versul 84, forma: Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergeți, pentrucă la fel cu verbele din context și acesta e la imperfect. Manuscrisul și variantele, cum se poate urmări în facsimilul respectiv, dau: mergéți, plutéți. E vorba, deci, de o ușoară diftongare a lui e, pe care o va folosi și mai târziu în De-ar trece anii – plăcé, tăcé, prețiozități dialectale, în nota arhaicului văzum, ce nu plăcuseră, totuși, lui Ibrăileanu – diftongare, ce urmărea între altele, așa realizată, să fie cât mai aproape de rima optică ideală. Adoptând această formă, nu ne gândim, evident, să sugerăm cutare sau cutare pronunție, cât să atragem atenția asupra unei stări de fapt. Și deși, uneori și la Eminescu, și mai cu seamă la Maiorescu accentul ascuțit e înlocuit cu cel grav: plăcè, tăcè, am preferat forma originară: mergéți.

(Pentru ce n’am adoptat de-a-dreptul imperfectul mergeați, cred că e inutil să mai lămuresc).

Versul 72 din Egipetul sună: Sorind viața lor de basme pe câmpie risipiți, în timp ce amândouă versiunile aflătoare în manuscris dau: … peste câmpii nisipiți, ceea ce este, de altminteri, și mai sugestiv și în nota peisajului. Cum nu se poate ști, cui se datorează schimbarea, am păstrat, negreșit, forma Convorbirilor.

La fel și cu versul 31 din Cugetările sărmanului Dionis: De-ar fi ‘n lume-un stat de mâțe, zău că ‘n el te-aș pune vornic, care în manuscris sună: De-ar fi ‘n lume-un sat de mâțe.