Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireș,
Și ca un înger dintre oameni
În calea vieții mele ieși.

Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Și de la creștet pânʼ în poale
Plutești ca visul de ușor.

Din încrețirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc –
Sʼatârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi și noroc.

O vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din povești,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce ești,

Cât poți cu-a farmecului noapte
Să ʼntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde șoapte,
Cu ʼmbrățișări de brațe reci.

De-odată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinți:
E ʼntunecoasa renunțare,
E umbra dulcilor dorinți.

Te duci, șʼam înțeles prea bine
Să nu mă țin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

Că te-am zărit e a mea vină
Și vecinic nʼo să mi-o mai iert,
Spăși-voiu visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deșert.

Șʼ o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană –
Unde te duci? Când o să vii?