GAZEL.

Toamna frunzele colindă,
Sunʼun grier sub o grindă,
Vântul jalnic bate ʼn geamuri,
Cu o mână tremurândă,
Iară tu la gura sobei
Stai ca somnul să te prindă.
Ce tresari din vis deodată?
Tu auzi pășind în tindă –
E iubitul care vine
De mijloc să te cuprindă,
Și în fața ta frumoasă
O să ție o oglindă,
Să te vezi pe tine însăți
Visătoare, surâzândă.

I

Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic,
Rumenind străvechii codri și castelul singuratic
Șʼale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot –
De departe ʼn văi coboară tânguiosul glas de clopot;
Pe de-asupra de prăpăstii sunt zidiri de cetățuie,
Acățat de pietre sure un voinic cu greu le suie;
Așezând genunchiu și mână când pe-un colț când pe alt colț
Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolți
Și pe-a degetelor vârfuri în etacul tăinuit
Intră-unde zidul negru întrʼun arc a ʼncremenit.
Ci prin flori întrețesute, printre gratii luna moale
Sfiicioasă și smerită și-au vărsat razele sale;
Unde-ajung par văruite zid, podele, ca de cridă,
Pe-unde nu-părea că umbra cu cărbune-i zugrăvită.
Iar de sus pânʼ în podele un painjăn prins de vrajă,
A țesut subțire pânză străvezie ca o mreajă;
Tremurând ea licurește și se pare a se rumpe,
Încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe.
După pânza de painjăn doarme fata de ʼmpărat;
Înnecată de lumină e întinsă în crivat.
Al ei chip se zugrăvește plin și alb: cu ochiu-l măsuri
Prin ușoara ʼnvinețire a subțirilor mătăsuri;
Ici și colo a ei haină sʼa desprins din sponci șʼarată
Trupul alb în goliciunea-i, curăția ei de fată.
Răsfiratul păr de aur peste perini se ʼmprăștie,
Tâmpla bate liniștită ca o umbră viorie,
Și sprâncenele arcate fruntea albă i-o încheie,
Ce o singură trăsură măiestrit le încondeie;
Sub pleoapele închise globii ochilor se bat,
Brațul ei atârnă leneș peste marginea de pat;
De a vârstii ei căldură fragii sânului se coc,
A ei gură-i descleștată de-a suflării sale foc,
Ea zâmbind își mișcă dulce a ei buze mici, subțiri;
Iar pe patu-i și la capu-i presurați-s trandafiri.
Iar voinicul sʼapropie și cu mâna sa el rumpe
Pânza cea acoperită de un colb de pietre scumpe;
A frumseții haruri goale ce simțirile-i adapă,
Încăperile gândirii mai nu pot să le încapă.
El în brațe prinde fata, peste față i se ʼnclină,
Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină,
Și inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic –
Șʼapoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic.

II

Ea a doua zi se miră, cum de firele sunt rupte,
Și ʼn oglindʼ ale ei buze vede vinete și supte –
Ea zâmbind și trist se uită, șopotește blând din gură:
«Sburător cu negre plete, vin la noapte de mă fură».

III

Fiecine cum i-e vrerea, despre fete samă deie-și –
Dar ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei-și.
Și Narcis văzându-și fața în oglinda sa, izvorul,
Singur fuse îndrăgitul, singur el îndrăgitorul.
Și de sʼar putea pe dânsa cineva ca să o prindă,
Când cu ochii mari, sălbateci, se privește în oglindă,
Subțiindu-și gura mică și chemându-se pe nume
Și fiindu-și șie dragă cum nu-i este nime ʼn lume,
Atunci el cu o privire nălucirea i-ar discoasă
Cum că ea – frumoasa fată – a ghicit că e frumoasă.
Idol tu! răpire minții! cu ochi mari și părul des,
Pentrʼo inimă fecioară mândru idol ți-ai ales!
Ce șoptește ea în taină, când privește cu mirare
Al ei chip gingaș și tânăr, de la cap pânʼ la picioare?
«Vis frumos avut-am noaptea. A venit un sburător
Și strângându-l tare ʼn brațe, era mai ca să-l omor…
Și de-aceea când mă caut în păretele de-oglinzi
Singurică ʼn cămăruță brațe albe eu întinz
Și mă ʼmbrac în părul galben, ca în straiu ușor țesut,
Și zărind rotundu-mi umăr mai că-mi vine să-l sărut.
Și atunci de sfiiciune mi-iese sângele ʼn obraz –
Cum nu vine sburătorul, ca la pieptul lui să caz?
Dacă boiul mi-l înmlădiiu, dacă ochii mei îmi plac,
E temeiul că acestea fericit pe el îl fac.
Și mi-s dragă mie însămi, pentru că-i sunt dragă lui –
Gură tu! învață minte, nu mă spune nimănui,
Nici chiar lui, când vine noaptea lângă patul meu tiptil,
Doritor ca o femeie și viclean ca un copil!»

IV

Astfel vine ʼn toată noaptea sburător la al ei pat.
Se trezi din somn deodată de sărutu-i fermecat;
Și atuncea când spre ușă el se ʼntoarce ca să fugă,
Ea-l oprește ʼn loc cu ochii și cʼo mult smerită rugă:
« O rămâi, rămâi la mine, tu cu viers duios de foc,
Sburător cu plete negre, umbră fără de noroc
Și nu crede că în lume, singurel și rătăcit,
Nu-i găsi un suflet tânăr ce de tine-i îndrăgit.
O tu umbră pieritoare, cu adâncii, triștii ochi,
Dulci-s ochii umbrei tale – nu le fie de diochi!»
El sʼașează lângă dânsa și o prinde de mijloc,
Ea șoptește vorbe arse de al buzelor ei foc:
«O șoptește-mi – zice dânsul – tu cu ochii plini dʼeres
Dulci cuvinte ne ʼnțelese, însă pline de ʼnțeles.
Al vieții vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i,
Și-l visez, când cu-a mea mână al tău braț rotund îl pipăiu,
Când pui capul tu pe pieptu-mi și bătăile îi numeri,
Când sărut cu ʼmpătimire ai tăi albi și netezi umeri
Și când sorb al tău răsuflet în suflarea vieții mele
Și când inima ne crește de un dor, de-o dulce jele;
Când pierdută razimi fruntea de-arzătorul meu obraz,
Părul tău bălaiu și moale de mi-l legi după grumaz,
Ochii tăi pe jumătate de-i închizi, mi ʼntinzi o gură,
Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură.
Tu!!… nu vezi… nu-ți aflu nume… Limba ʼn gură mi se leagă
Și nu pot să-ți spun odată, cât – ah! cât îmi ești de dragă!»
Ei șoptesc, multe și-ar spune și nu știu de-unde să ʼnceapă,
Căci pe rând și-astupă gura, când cu gura se adapă;
Unu ʼn brațele altuia, tremurând ei se sărută,
Numai ochiul e vorbăreț, iară limba lor e mută,
Ea-și acopere cu mâna fața roșă de sfială,
Ochi ʼn lacrimi și-i ascunde întrʼun păr ca de peteală.

V

Sʼau făcut cu ceara alba, fața roșă ca un măr
Și atâta de subțire, să o tai cʼun fir de păr.
Și cosița ta bălaie o aduni la ochi plângând,
Inimă fărʼ de nădejde, suflete bătut de gând.
Toată ziua la fereastră suspinând nu spui nimică,
Ridicând a tale gene, al tău suflet se ridică;
Urmărind pe ceruri limpezi cum plutește-o ciocârlie,
Tu ai vrea să spui să ducă către dânsul o solie,
Dar ea sboară… tu cu ochiul plutitor și ʼntunecos
Stai cu buze discleștate de un tremur dureros.
Nu-ți mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiaștri,
Nu uita că ʼn lacrimi este taina ochilor albaștri.
Stele rare din tărie cad ca picuri de argint
Și seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind;
Dar dacă ar cădea toate, el rămâne trist și gol,
Nʼai putea să faci cu ochii înălțimilor ocol –
Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu
Nu-i ca noaptea cea mocnită și pustie din sicriu;
Și din când în când vărsate, mândru lacrimile-ți șed,
Dar de seci întreg izvorul, atunci cum o să te văd?
Prin ei curge rumenirea, mândră ca de trandafiri,
Și zăpada viorie din obrajii tăi subțiri –
Apoi noaptea lor albastră, a lor dulce vecinicie,
Ce ușor se mistuește prin plânsorile pustie…
Cine e nerod să ardă în cărbuni smarandul rar
Șʼa lui vecinică lucire sʼo strivească în zadar?
Tu-ți arzi ochii și frumseța… Dulce noaptea lor se stânge,
Și nici știi ce pierde lumea. Nu mai plânge, nu mai plânge!

VI

O, tu craiu cu barba ʼn noduri ca și câlții când nu-i perii,
Tu în cap nu ai grăunțe, numai pleavă și puzderii.
Bine-ți pare să fii singur, craiu bătrân fără de minți,
Să oftezi dupʼa ta fată, cu ciubucul între dinți?
Să te primbli și să numeri scânduri albe în cerdac?
Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac!
Alungat-o ai pe dânsa, ca departe de părinți
În coliba împistrită ea să nascʼ un puiu de prinț.
În zadar ca sʼo mai cate, tu trimiți în lume crainic,
Nimeni nʼa afla locașul, unde ea sʼascunde tainic.

VII

Sură-i sara cea de toamnă; de pe lacuri apa sură
Înfunda mișcarea-i creață între stuf la iezătură;
iar pădurea lin suspină și prin frunzele uscate
Rânduri, rânduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate.
De când codrul, dragul codru, troienindu-și frunza toată,
Își deschide-a lui adâncuri, fața lunei să le bată,
Tristă-i firea, iară vântul sperios vʼo creangă farmă –
Singuratece izvoare fac cu valurile larmă.
Pe potica dinspre codri, cine oare se coboară?
Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară.
Șapte ani de când plecat-ai, sburător cu negre plete,
Șʼai uitat de soarta mândrei, iubitoarei tale fete!
Și pe câmpul gol el vede un copil umblând desculț
Și cercând ca să adune întrʼun cârd bobocii mulți.
– „Bună vreme, măi băiete!“ – „Mulțămim, voinic străin!“
– „Cum te chiamă, măi copile?“ – „Ca pe tată-meu – Călin;
Mama-mi spune câte-odată, de-o întreb: a cui-s, mamă?
«Sburătoru-ți este tată și pe el Călin îl chiam㻓.
Când l-aude numai dânsul își știa inima lui,
Căci copilul cu bobocii era chiar copilul lui.
Atunci intră în colibă și pe capătu-unei laiți,
Lumina cu mucul negru întrʼun hârb un roș opaiț;
Se coceau pe vatra sură două turte în cenușă,
Un papuc e sub o grindă, iară altul după ușă;
Hârâită, noduroasă stă în colb râșnița veche,
În cotlon torcea motanul pieptănându-și o ureche;
Sub icoana afumată unui sfânt cu comănac
Arde ʼn cadelʼ o lumină cât un sâmbure de mac;
Pe-a icoanei policioară, busuioc și mintʼ uscată
Împlu casa ʼntunecoasă de-o mireasmă pipărată;
Pe cuptiorul uns cu humă și pe coșcovii păreți
Zugrăvit-au cʼun cărbune copilașul cel isteț
Purceluși cu coada sfredel și cu bețe ʼn loc de labă,
Cum mai bine i se șede unui purceluș de treabă.
O beșică ʼn loc de sticlă e întinsă ʼn ferăstruie
Printre care trece-o dungă mohorîtă și gălbuie.
Pe un pat de scânduri goale doarme tânăra nevastă
În mocnitul întuneric și cu fața spre fereastă.
El sʼașează lângă dânsa, fruntea, ei o netezește,
O desmiardă cu durere, suspinând o drăgostește,
Pleacă gura la ureche-i, blând pe nume el o chiamă,
Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă,
Spăriet la el se uită… i se pare că visează,
Ar zâmbi și nu se ʼncrede, ar răcni și nu cutează.
El din patu-i o ridică și pe pieptul lui și-o pune,
Inima-i svâcnește tare, vieața-i parcă se răpune.
Ea se uită, se tot uită, un cuvânt măcar nu spune,
Râde doarʼ cu ochiʼ n lacrimi, spărietă de-o minune,
Șʼapoi îi sucește părul pe-al ei deget alb, subțire,
Își ascunde fața roșă lʼa lui piept duios de mire.
El ștergarul i-l desprinde și-l împinge lin la vale,
Drept în creștet o sărută pe-al ei păr de aur moale
Și bărbia i-o ridică, sʼuită ʼn ochi-i plini de apă,
Și pe rând și-astupă gura, când cu gura se adapă.

VIII

De treci codri de aramă, de departe vezi albind
Șʼauzi mândra glăsuire a pădurii de argint.
Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt,
Flori albastre tremurʼ ude în văzduhul tămâiet;
Pare-că și trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,
Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă.
Iar prin mândrul întuneric al pădurii de argint
Vezi izvoare sdrumicate peste pietre licurind;
Ele trec cu harnici unde și suspină ʼn flori molatic,
Când coboară ʼn ropot dulce din tăpșanul prăvălatic,
Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,
În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.
Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,
Împlu aerul văratic de mireasmă și răcoare
A popoarelor de muște sărbători murmuitoare.
Lângă lacul care ʼn tremur somnoros și lin se bate,
Vezi o masă mare ʼntinsă cu făclii prea luminate,
Căci din patru părți a lumii împărați și ʼmpărătese
Au venit ca să serbeze nunta gingașei mirese;
Feți-frumoși cu păr de aur, smei cu solzii de oțele,
Cititorii cei de zodii și șăgalnicul Pepele.
Iată craiul, socru mare, rezemat în jilț cu spată,
El pe capu-i poartă mitră și-i cu barba pieptănată;
Țapăn, drept, cu schiptru ʼn mână, șede ʼn perine de puf
Și cu crengi îl apăr pagii de muscuțe și zăduf…
Acum iată că din codru și Călin mirele iese,
Care ține ʼn a lui mână mâna gingașei mirese.
Îi foșnea uscat pe frunze poala lungʼ a albei rochii,
Fața-i roșie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii;
La pământ mai că ajunge al ei păr de aur moale,
Care-i cade peste brațe, peste umerele goale.
Astfel vine mlădioasa, trupul ei frumos îl poartă,
Flori albastre are ʼn păru-i și o stea în frunte poartă.
Socrul roagă ʼn capul mesei să poftească să se pună
Nunul mare, mândrul soare și pe nună, mândra lună.
Și sʼașează toți la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul,
Lin vioarele răsună, iară cobza ține hangul.
Dar ce sgomot se aude? Bâzâit ca de albine?
Toți se uită cu mirare și nu știu de unde vine,
Până văd păinjenișul între tufe ca un pod,
Peste care trece ʼn sgomot o mulțime de norod.
Trec furnici ducând în gură de făină marii saci,
Ca să coacă pentru nuntă și plăcinte și colaci;
Și albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur,
Ca cercei din el să facă cariul, care-i meșter faur.
Iată vine nunta ʼntreagă – vornicel e-un grierel,
Îi sar purici înainte cu potcoave de oțel;
În veșmânt de catifele, un bondar rotund în pântec
Somnoros pe nas ca popii glăsuește ʼncet un cântec;
O cojiță de alună trag locuste, podu-l scutur,
Cu musteața răsucită șede ʼn ea un mire flutur;
Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț,
Toți cu inime ușoare, toți șăgalnici și berbanți.
Vin țânțarii lăutarii, gândăceii, cărăbușii,
Iar mireasa viorică i-aștepta ʼndărătul ușii.
Și pe masa ʼmpărătească sare-un greer, crainic sprinten,
Ridicat în două labe, sʼa ʼnchinat bătând din pinten;
El tușește, își încheie haina plină de șireturi:
«Să iertați, boieri, ca nunta sʼo pornim și noi alături».