Ah! garafa pântecoasă doar de sfeșnic mai e bună!
Și mucoasa lumânare sfârâind săul și-l arde
Și ʼn această sărăcie, te inspiră, cântă barde –
Bani nʼam mai văzut de-un secol, vin nʼam mai băut de-o lună.

 

Un regat pentrʼo țigară, sʼîmplu norii de zăpadă
Cu himere!… Dar de unde? Scârție de vânt fereasta,
În pod miaună motanii–la curcani vânătă-i creasta
Și cu pasuri melancolici meditând îmblă ʼn ogradă,

 

Uh! ce frig… îmi văd suflarea – și căciula cea de oaie
Pe urechi am tras-o sdravăn–iar de coate nici că-mi pasă
Ca țiganul, care bagă degetul prin rara casă
De năvod – cu-a mele coate eu cerc vremea de se ʼnmoaie.

 

Cum nu sunt un șoarec, Doamne, – măcar totuși are blană,
Mi-aș mânca cărțile mele – nici ca mi-ar păsa de ger…
Mi-ar părea superbă, dulce, o bucată din Homer,
Un palat, borta ʼn părete și nevasta – o icoană.

 

Pe păreți cu colb, pe podul cu lungi pânze de painjen
Roiesc ploșnițele roșii, de ți-i drag sa te-uiți la ele!
Greu li-i de mindir de paie și apoi din biata-mi piele
Nici că au ce sa mai sugă. – Întrʼun roiu mai de un stânjen

 

Au ieșit la promenadă – ce petrecere gentilă!
Ploșnița ceea-i bătrână, cuvios în mers pășește;
Cela-i cavaler… e iute… oare știe franțuzește?
Cea ce ʼncunjură mulțimea i-o romantică copilă.

 

Bruh! mi-i frig.– Iată pe mână cum codește-un negru purec;
Să-mi moiu degetul în gură – am să-l prind – ba las săracul!
Pripășit la vreo femeie, știu că ar vedea pe dracul,
Dară eu–ce-mi pasă mie–bietul «îns!» la ce să-l purec?

 

Și motanul toarce ʼn sobă – de blazat ce-i. – Măi motane,
Vino ʼncoa sa stăm de vorbă, unice amic și ornic.
De-ar fi ʼn lume-un stat de mâțe, zău! că ʼn el te-aș pune vornic,
Ca să știi și tu odată, boieria ce-i, sărmane!

 

Oare ce gândește hâtrul de stă ghem și toarce ʼntrʼuna?
Ce idei se ʼnșiră dulce în mâțeasca-i fantazie?
Vreo cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie,
Rendez-vous i-a dat în șură, ori în pod, în găvăună?

 

De-ar fi ʼn lume numai mâțe – tot poet aș fi? Tot una:
Mieunând în ode nalte, tragic miorlăind – un Garrick,
Ziua tologit în soare, pândind cozile de șoaric,
Noaptea ʼn pod, cerdac și streșini heinizând duios la lună.

 

Filosof de-aș fi – simțirea-mi ar fi vecinic la aman!
În prelegeri populare idealele le apăr
Și junimei generoase, domnișoarelor ce scapăr,
Le arăt că lumea vis e – un vis sarbăd – de motan.

 

Sau ca popă colo ʼn templul, închinat ființei, care
După chip șʼasemănare a creat mâțescul neam,
Aș striga: o motănime! motănime! Vai… Haram
De-al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare.

 

Ah! Sunt printre voi de-aceia, care nu cred tabla legii,
Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte,
Ce destinul motănimei îl desfășură ʼnainte!
Ah! atei, nu tem ei iadul șʼa lui Duhuri – liliecii?

 

Anathema sit! – Să-l scuipe oricare motan de treabă,
Nu vedeți ce ʼnțelepciune e ʼn făptura voastră chiară?
O motani fără de suflet! – La sgâriet el vʼa dat ghiară
Și la tors vʼa dat mustețe – vreți să-l pipăiți cu laba?

 

Ii! ca în clondir se stinge căpețelul de lumina!
Moșule, mergi de te culcă, nu vezi ca sʼa ʼntunecat?
Sa visam favori și aur, tu ʼn cotlon și eu în pat.
De-aș putea sa dorm încalea. – Somn, a gândului odină,

 

O, acopere ființa-mi cu-a ta muta armonie,
Vino somn – ori vino moarte. Pentru mine e tot una:
De-oiu petrece ʼncă cu mâțe și cu pureci și cu luna,
Ori de nu – cui ce-i aduce? – Poezie – sărăcie!