De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,
Oceanul cel de ghiață mi-apare înainte:
Pe bolta alburie o stea nu se arată,
Departe doară luna cea galbenă – o pată;
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite
O pasăre plutește cu aripi ostenite,
Pe când a ei pereche nainte tot sʼa dus
Cʼun pâlc întreg de pasări, pierzându-se ʼn apus.
Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,
Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu… ea moare,
Visându-se ʼntrʼo clipă cu anii înapoi.

………………………………………………………….

Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,
Din ce în ce mai singur mă ʼntunec și îngheț,
Când tu te pierzi în zarea eternei dimineți.