Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?
Te-aș cere doarʼ pe tine, dar nu mai ești a ta;
Nu floarea vestejită din părul tău bălaiu,
Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai.

La ce simțirea crudă a stinsului noroc
Să nu se stingʼ asemeni, ci ʼn veci să stea pe loc?
Tot alte unde-i sună aceluiași pârău:
La ce statornicia părerilor de rău,
Când prin această lume să trecem ne e scris
Ca visul unei umbre și umbra unui vis?
La ce de-acu ʼnainte tu grija mea sʼo porți?
La ce să măsuri anii ce sboară peste morți?
Tot una-i dacă astăzi sau mâne o să mor,
Când voiu să-mi piară urma în mintea tuturor,
Când voiu să uiți norocul visat de amândoi.
Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi,
Să fie neagră umbra în care-oiu fi pierit,
Ca și când niciodată noi nu ne-am fi găsit,
Ca și când anii mândri de dor ar fi deșerți –
Că te-am iubit atâta putea-vei tu să ierți?
Cu fața spre părete mă lasă prin străini,
Să ʼnghețe sub pleoape a ochilor lumini,
Și când se va întoarce pământul în pământ,
Au cine o să știe de unde-s, cine sunt?
Cântări tânguitoare prin zidurile reci
Cerși-vor pentru mine repaosul de veci;
Ci eu aș vrea ca unul, venind de mine-aproape,
Să-mi spuie al tău nume pe ʼnchisele-mi pleoape,

Apoi – de vor – mʼarunce în margine de drum…
Tot îmi va fi mai bine ca ʼn ceasul de acum.
Din zare depărtată răsarʼ un stol de corbi,
Să ʼntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi,
Răsarʼ o vijelie din margini de pământ,
Dând pulberea-mi țărânii și inima-mi la vânt…

Ci tu rămâi în floare ca luna lui April,
Cu ochii mari și umezi, cu zâmbet de copil,
Din cât ești de copilă să ʼntinerești mereu,
Și nu mai ști de mine, că nu mʼoiu ști nici eu.