Când tot se ʼnveselește, când toți aci se ʼncântă,
Când toți își au plăcerea și zile fără nori,
Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă
Lʼa patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători.

Și inima aceea, ce geme de durere,
Și sufletul acela, ce cântă amorțit,
E inima mea tristă, ce nʼare mângâiere,
E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit.

Aș vrea să văd acuma natala mea vâlcioară,
Scăldată în cristalul pârăului de-argint,
Să văd, ce eu atâta iubeam odinioară:
A codrului tenebră, poetic labirint;

Să, mai salut odată colibele din vale,
Dorminde cu un aer de pace, liniștiri,
Ce respirau în taină plăceri mai naturale,
Visări misterioase, poetice șoptiri.

Aș vrea să am o casă tăcută, mitutică,
În valea mea natală ce undula în flori,
Să tot privesc la munte, în sus cum se ridică,
Pierzându-și a sa frunte în negură și nori.

Să mai privesc odată câmpia ʼnfloritoare,
Ce zilele-mi copile și albe le-a țesut,
Ce auzi odată copila-mi murmurare,
Ce jocurile-mi june, sburdarea mi-a văzut.

Melodica șoptire a râului, ce geme,
Concertul, ce-l întoană al păsărilor cor,
Cântarea în cadență a frunzelor, ce freme,
Născutʼacolo ʼn mine șoptiri de-un gingaș dor.

Da! Da! Aș fi ferice, de-aș fi încă odată
În patria-mi iubită, în locul meu natal,
Să pot a binezice cu mintea ʼnflăcărată
Visările juniei, visări de-un ideal.

Chiar moartea ce răspândea teroare ʼn omenire,
Prin vinele vibrânde ghețoasele-i fiori,
Acolo mʼar adoarme în dulce liniștire,
În visuri fericite mʼar duce către nori.