Nilul mișcă valuri blonde pe câmpii cuprinși de Maur,
Peste el cerul dʼEgipet desfăcut în foc și aur;
Pe-a lui maluri gălbii, șese, stuful crește din adânc,
Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare,
Unele – albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,
Alte roșii ca jeratec, alte – albastre, ochi ce plâng.

 

Și prin tufele de mături, ce cresc verzi, adânce, dese,
Păsări îmblânzite ʼn cuiburi distind penele alese,
Ciripind cu ciocu ʼn soare, gugiulindu-se cu-amor.
Înnecat de vecinici visuri, răsărit din sfinte-izvoară,
Nilul mișcʼ a lui legendă și oglinda-i galben-clară
Către marea liniștită ce înneacă al lui dor.

 

De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi și țări ferice;
Memfis colo ʼn depărtare, cu zidirile-i antice,
Mur pe mur, stânca pe stâncă, o cetate de giganți –
Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreție!
Au zidit munte pe munte în antica lor trufie,
I-a ʼmbrăcat cu – argint ca ʼn soare sa lucească întrʼun lanț

 

Și să pară răsărită din visările pustiei,
Din nisipuri argintoase în mișcarea vijeliei,
Ca un gând al mării sfinte, reflectat de cerul cald
Șʼ aruncat în depărtare… Colo se ridicʼ trufașe
Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe,
Racle ce încap în ele epopeea unui scald.

 

Se ʼnserează… Nilul doarme și ies stelele din strungă,
Luna ʼn mare își aruncă chipul și prin nori le-alungă.
Cine-a deschis piramida și ʼnăuntru a intrat?
Este regele: În haină de-aur roș și pietre scumpe
El intră să vadʼ acolo tot trecutul. – I se rumpe
Al lui suflet când privește peste-al vremurilor vad.

 

În zadar guvernă regii lumea cu înțelepciune,
Se ʼnmulțesc semnele rele, se ʼmpuțin faptele bune;
În zadar cautʼ al vieții înțeles nedeslegat.
Iese ʼn noapte… șʼa lui umbră lungă ʼntins se desfășoară
Pe-ale Nilului lungi valuri. – Astfel pe-unde de popoară

Umbra gândurilor regii se aruncă ʼntunecat.

 

Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde,
Ale trestiilor sunet ce sub luna ce pătrunde
Par a fi snopuri gigantici de lungi sulițe de-argint,
Toatʼa apei, a pustiei și a nopții măreție
Se unesc să ʼmbrace mândru veche-acea împărăție,
Să învie în deșerturi șir de visuri ce te mint.

 

Râul sfânt ne povestește cu-ale undelor lui gure
De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure,
Sufletul se ʼmbată ʼn visuri care-alunecă în sbor.
Palmii risipiți în crânguri auriți de-a lunei rază,
Nalță sveltele lor trunchiuri. – Noaptea-i clară, luminoasă,
Undele visează spume, cerurile ʼnșiră nori.

 

Și în templele mărețe, colonade ʼn marmuri albe,
Noaptea zeu se preîmblă în vestmintele lor dalbe,
Și al preoților cântec sună ʼn harfe de argint;
Și la vântul din pustie, la răcoarea nopții brună,
Piramidele din creștet aiurind și jalnic sună
Și sălbatec se plâng regii în giganticul mormânt.

 

În zidirea cea antică, sus în frunte-i turnul maur.
Magul privea pe gânduri în oglinda lui de aur,
Unde-a cerului mii stele ca ʼntrʼun centru se adun.
El în mic privește-acolo căile lor tăinuite
Și cu varga zugrăvește drumurile lor găsite:
Au aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos și bun,

 

Și se poate ca spre răul unei ginți efeminate,
Regilor pătați de crime, preoțimei desfrânate,
Magul, paza răzbunării, a cetit semnul întors;
Șʼatunci vântul ridicat-a tot nisipul din pustiuri,
Astupând cu el orașe, ca gigantice sicriuri
Unei ginți ce fără vieață ʼngreuia pământul stors.

 

Uraganu-acum aleargă pânʼ ce caii lui îi crapă
Și în Nil numai deșertul nisipișul și-l adapă,
Așternându-l peste câmpii cel odată înfloriți.
Memfis, Teba, țara ʼntreagă coperită-i de ruine,
Prin deșert străbat sălbatec mari familii beduine,
Sorind vieața lor de basme pe câmpie risipiți.

 

Dar șʼacum turburând stele pe-ale Nilului lungi unde,
Noaptea flamingo cel roșu apa ʼncet, încet pătrunde,
Șʼacum luna argintește tot Egipetul antic;
Șʼatunci sufletul visează toatʼ istoria străveche,
Glasuri din trecut străbate lʼa prezentului ureche,
Din a valurilor sfadă prorociri se aridic.

 

Șʼatunci Memfis se înalță, argintos gând al pustiei,
Închegare măiestrită din suflarea vijeliei…
Beduini ce stau în lună, o minune o privesc,
Povestindu-și basme mândre îmbrăcate ʼn flori și stele,
De orașul care iese din pustiile de Jele;
Din pământ și de sub mare sʼaud sunete ce cresc.

 

Marea ʼn fund clopote are care sună ʼn orice noapte;
Nilu ʼn fund grădine are, pomi cu mere de – aur coapte;
Sub nisipul din pustie cufundat e un popor,
Ce cu-orașele-i deodată se trezește și se duce
Sus în curțile din Memfis, unde ʼn săli lumina luce;
Ei petrec în vin și ʼn chiot orice noapte pânʼ în zori.