Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca întrʼo mare de visări dulci și senine
Și în jur parcă-mi colindă dulci și mândre primăveri,
Sau văd nopți ce ʼntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii și cu râuri de cântări.

 

Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:
Cichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist și mic,
Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,
Cantemir croind la planuri din cuțite și pahară,
Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.

 

Liră de argint, Sihleanu, – Donici cuib de ʼnțelepciune,
Care, cum rar se întâmplă ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?
Sʼau dus toți, sʼau dus cu toate pe o cale ne ʼnturnată.
Sʼa dus Pan, finul Pepelei, cel isteț ca un proverb.

 

Eliad zidea din visuri și din basme seculare
Delta biblicelor sânte, profețiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de ʼnțeles;
Munte cu capul de piatră de furtune detunată,
Stă și azi în fața lumii o enigmă nʼesplicată
Și veghiazʼ o stâncă arsă dintre nouri de eres.

 

Bolliac cânta iobagul șʼa lui lanțuri de aramă;
Lʼale țării flamuri negre Cârlova oștirea chiamă,
În prezent vrăjește umbre dintrʼal secolilor plan;
Și ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,
Palid stinge-Alecsandrescu sânta candelʼ a sperării,
Descifrând eternitatea din ruina unui an.

 

Pe-un pat alb ca un lințoliu zace lebăda murindă,
Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă –
Vieața-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;
Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,
Și din liră curgeau note și din ochi lacrimi amare
Și astfel Bolintineanu începu cântecul său.

 

Mureșan scutură lanțul cu-a lui voce ruginită,
Rumpe coarde de aramă cu o mână amorțită,
Chiamă piatra să învie ca și miticul poet,
Smulge munților durerea, brazilor destinul spune
Și bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,
Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet.

 

Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrâne,
Căci pe mucedele pagini stau domniile române,
Scrise de mâna cea veche a ʼnvățaților mireni;
Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute,
Zugrăvește din nou iarăși pânzele posomorîte,
Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.

 

Șʼ acel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice,
Ce din frunze îți doinește, ce cu fluerul îți zice,
Ce cu basmul povestește – veselul Alecsandri,
Ce ʼnșirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.

 

Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O așează ʼn tron de aur să domnească lumi rebele
Și iubind-o fără margini, scrie: visul de poet.

 

Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adânce și a stâncelor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El deșteaptă ʼn sânul nostru dorul țării cei străbune,
El revoacă ʼn dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Ștefan cel mare, zimbrul sombru și regal.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

 

Iară noi? noi, epigonii?… Simțiri reci, harfe sdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic

 

Și de-aceea spusa voastră era sântă și frumoasă,
Căci de minți era gândită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deși voi sunteți bătrâni.
Sʼa întors mașina lumii, cu voi viitorul trece;
noi suntem iarăși trecutul, fără inimi, trist și rece;
Noi în noi nʼavem nimica, totu-i calp, totu-i străin!

 

Voi, pierduți în gânduri sânte, convorbeați cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur și rece – marea noastră-i de îngheț.
Voi urmați cu răpejune cugetările regine,
Când plutind pe aripi sânte printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergeți.

 

Cu-a ei candelă de aur palida înțelepciune,
Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vieții voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră,
Ce la vântul cald ce-o mișcă, cântări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea ʼn lume de icoane un palat.

 

Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simțirea simulează,
Privim reci la lumea asta – vă numim vizionari.
O convenție e totul; ce-i azi drept, mâne-i minciună;
Ați luptat luptă deșartă, ați vânat țintă nebună,
Ați visat zile de aur pe-astă lume de amar.

 

«Moartea succede vieții, vieața succede la moarte»,
Alt sens nʼare lumea asta, nʼare alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoană și simbol;
Numesc sânt, frumos și bine ce nimic nu însemnează,
Impărțesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Și pun haine de imagini pe cadavrul trist și gol.

 

Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri nʼexistente; carte tristă și ʼncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane și cu glasuri tremurate,
Straiu de purpură și aur peste țărâna cea grea.

 

Rămâneți dară cu bine, sânte firi vizionare,
Ce făceați valul să cânte, ce puneați steaua să sboare,
Ce creați o altă lume pe-astă lume de noroiu;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruină,
Proști și genii, mic și mare, sunet, sufletul, lumină –
Toate-s praf… Lumea-i cum este... și ca dânsa suntem noi.