– Blanca, află că din leagăn
Domnul este al tău mire,
Căci născută ești, copilă,
Din nevrednică iubire.

 

Mâni în schit la sfânta Ana
Vei găsi la cel din stele
Mângâierea vieții tale,
Mântuirea feței mele.

 

– Nu voiu, tată, să usuce
Al meu suflet tânăr, vesel:
Eu iubesc vânatul, jocul;
Traiul lumii alții lese-l.

 

Nu voiu părul să mi-l taie
Ce-mi ajunge la călcâie,
Să orbesc cetind pe carte
În fum vânăt de tămâie.

 

– Știu mai bine ce-ți priește,
Lasʼ de-a lumii orice gând,
Mâni în zori de zi pleca-vom
Către schitul vechiu și sfânt.

 

Ea aude – plânge. – Parcă
Îi venea să plece ʼn lume,
Dusă de pustie gânduri
Și de-un dor fără de nume.

 

Și plângând înfrână calul,
Calul ei cel alb ca neaua,
Îi netează mândra coamă
Și plângând îi pune șeaua.

 

Sʼavântă pe el și pleacă
Păruʼ n vânturi, capu ʼn piept,
Nu se uită înainte-i,
Nu privește îndărăpt.

 

Pe cărări pierdute ʼn vale
Merge ʼn codri fărʼ de capăt,
Când a serei raze roșii
Asfințind din ceruri scapătʼ.

 

Umbra ʼn codri ici și colo
Fulgerează de lumine…
Ea trecea prin frunza ʼn freamăt
Și prin murmur de albine;

 

În mijloc de codru-ajunse
Lângă teiul nalt și vechiu,
Unde-izvorul cel în vrajă
Sună dulce în urechi.

 

De murmur duios de ape
Ea trezită-atunci tresare,
Vede-un tânăr, ce alături
Pe-un cal negru stă călare.

 

Cu ochi mari la ea se uită
Plini de vis, duioși plutind,
Flori de teiu în păru-i negr
Și la șold un corn de-argint.

 

Și ʼncepu încet să sune
Fermecat și dureros –
Inima-i creștea de dorul
Al străinului frumos.

 

Părul lui i-atinge părul
Și atunci cʼ obrazul roș
Ea apleacă gene lunge
Peste ochii cuvioși.

 

Iar pe buze-i trece un zâmbet
Înnecat, fermecător,
Care gurʼabia-i deschide
Cea uscată de amor.

 

Când cu totului răpită
Se ʼndoi spre el din șele,
El înceată din cântare
Și-i grăi cu graiu de jele,

 

Șʼo cuprinde de călare –
Ea se apără cʼo mână,
Însă totuși lui se lasă,
Simte inima că-i plină.

 

Și pe umărul lui cade
Al ei cap cu fața ʼn sus;
Pe când caii pasc alături,
Ea-l privea cu suflet dus.

 

Numai murmurul cel dulce
Din izvorul fermecat
Asurzește melancolic
A lor suflet îmbătat.

 

Lunʼ atunci din codri iese,
Noaptea toată stă sʼo vadă,
Zugrăvește umbre negre
Pe câmp alb ca de zăpadă.

 

Și mereu ea le lungește,
Și urcând pe cer le mută,
Dar ei trec, se pierd în codri
Cu vieața lor pierdută.

 

La castel în poartă calul
Stă a doua zi în spume,
Dar frumoasa lui stăpână
A rămas pierdută ʼn lume.