«Iar te-ai cufundat în stele
Și în nori și ʼn ceruri nalte?
De nu mʼai uita încalte,
Sufletul vieții mele.

În zadar râuri în soare
Grămădești ʼn a ta gândire
Și câmpiile Asire
Și întunecata mare;

Piramidele ʼnvechite
Urcă ʼn cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!»

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul,
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, nʼam zis nimica.

«Hai în codrul cu verdeață,
Undʼ izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreață.

Acolo ʼn ochiu de pădure,
Lângă trestia cea lină
Și sub bolta cea senină
Vom ședea în foi de mure.

Și mi-i spune – atunci povești
Și minciuni cu-a ta guriță,
Eu pe-un fir de romăniță
Voiu cerca de mă iubești.

Și de-a soarelui căldură
Voiu fi roșie ca mărul,
Mi-oiu desface de-aur părul
Să-ți astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime ʼn lume nʼa sʼo știe,
Căci va fi sub pălărie
Șʼapoi cine treabă are!

Când prin crengi sʼa fi ivit
Luna ʼn noaptea cea de vară,
Mi-i ținea de subsuoară,
Te-oi ținea de după gât.

Pe cărare ʼn bolți de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Și sosind lʼal porții prag,
Vom vorbi ʼn întunecime;

Grija noastră nʼaibʼo nime,
Cui ce-i pasă că-mi ești drag?»

Încʼo gură – și dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

Și te-ai dus, dulce minune,
Șʼa murit iubirea noastră
Floare-albastră! floare-albastră!
Totuși este trist în lume!