Tresărind scânteie lacul
Și se leagănă sub soare;
Eu, privindu-l din pădure,
Las aleanul să mă fure
Și ascult de la răcoare
Pitpalacul.

Din izvoare și din gârle
Apa sună somnoroasă;
Unde soarele pătrunde
Printre ramuri a ei unde,
Ea în valuri sperioase
Se asvârle.

Cucul cântă, mierle, presuri –
Cine știe să le-asculte?
Ale pasărilor neamuri
Ciripesc pitite ʼn ramuri
Și vorbesc cu-atât de multe
Înțelesuri.

Cucu ʼntreabă: «Unde-i sora
Viselor noastre de vară?
Mlădioasă și iubită,
Cu privirea ostenită,
Ca o zână să răsară
Tuturora».

Teiul vechiu un ram întins-a,
Ea să poată să-l îndoaie,
Ramul tânăr vânt să-și deie
Și de brațe ʼn sus sʼo iee,
Iară florile să ploaie
Peste dânsa.

Se întreabă trist izvorul:
«Unde mi-i crăiasa oare?
Părul moale despletindu-și,
Fața ʼn apa mea privindu-și,
Să mʼatingă visătoare
Cu piciorul?».

Am răspuns: «Pădure dragă,
Ea nu vine, nu mai vine!
Singuri voi, stejari, rămâneți
De visați la ochii vineți,
Ce luciră pentru mine
Vara ʼntreagă».

Ce frumos era în crânguri,
Când cu ea mʼam prins tovarăș!
O poveste încântată…
Care azi e ʼntunecată…
De-unde ești revino iarăși,
Să fim singuri!