Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorîtă,
Unde pătrunde ziua printre ferești murdare,
Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă,
Cu fețe ʼntunecoase, o ceată pribegită,
Copii săraci și sceptici ai plebei proletare.

 

Ah! – zise unul – spuneți că-i omul o lumină
Pe lumea asta plină de-amaruri și de chin?
Nici o scânteie ʼntrânsul nu-i candidă și plină,
Murdară este raza-i ca globul cel de tină,
Asupra cărui dânsul domnește pe deplin.

 

Spuneți-mi ce-i dreptatea? – Cei tari se îngrădiră
Cu-averea și mărirea în cercul lor de legi;

Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră
Contra celor ce dânșii la lucru-i osândiră
Și le subjugă munca vieții lor întregi.

 

Unii plini de plăcere petrec a lor vieață,
Trec zilele voioase și orele surâd.
În cupe vin de ambră – iarna grădini, verdeață,
Vara petreceri, Alpii cu frunțile de ghiață
Ei fac din noapte ziua, șʼa zilei ochi închid.

 

Virtutea pentru dânșii ea nu există. Însă
Vʼo predică, căci trebui să fie brațe tari,
A statelor greoaie cară trebue ʼmpinse
Și trebuesc luptate războaiele aprinse,
Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari.

 

Și flotele puternice șʼarmatele făloase,
Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,
Șʼacele milioane, ce în grămezi luxoase
Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă,
Și-s supte din sudoarea prostitului popor.

 

Religia – o frază de dânșii inventată
Ca cu a ei putere să vă aplece ʼn jug,
Căci de-ar lipsi din inimi speranța de răsplată,
După ce-amar muncirăți mizeri vieața toată,
Ați mai purta osânda ca vita de la plug?

 

Cu umbre, care nu sunt, vʼa ʼntunecat vederea
Și vʼa făcut să credeți că veți fi răsplătiți…
Nu! moartea cu vieața a stins toată plăcerea
Cel ce în astă lume a dus numai durerea
Nimic nʼare dincolo, căci morți sunt cei muriți.

 

Minciuni și fraze-i totul ce statele susține,
Nu-i ordinea firească ce ei a fi susțin;

Averea să le aperi, mărirea șʼa lor bine,
Ei brațul tău înarmă ca să lovești în tine,
Și pe voi contra voastră la luptă ei vă mânʼ.

 

De ce să fiți voi sclavii milioanelor nefaste,
Voi, ce din munca voastră abia puteți trăi?
De ce boala și moartea să fie partea voastră,
Când ei în bogăția cea splendidă și vastă
Petrec ca și în ceruri, nʼau timp nici de-a muri?

 

De ce uitați că ʼn voi e și număr și putere?
Când vreți, puteți prea lesne pământul să ʼmpărțiți.
Nu le mai faceți ziduri unde să ʼnchidʼ avere,
Pe voi unde să ʼnchidă, când împinși de durere
Veți crede cʼaveți dreptul și voi ca să trăiți.

 

Ei îngrădiți de lege, plăcerilor se lasă,
Și sucul cel mai dulce pământului i-l sug;
Ei chiamă ʼn voluptatea orgiei sgomotoase
De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase:
Frumsețile-ne tineri bătrânii lor distrug.

 

Și de ʼntrebați atuncea, vouă ce vă rămâne?
Munca, din care dânșii se ʼmbată în plăceri,
Robia vieața toată, lacrimi pe-o neagră pâne,
Copilelor pătate mizeria ʼn rușine…
Ei tot și voi nimica; ei cerul, voi dureri!

 

De lege nʼau nevoie – virtutea e ușoară
Când ai ce-ți trebuește… Iar legi sunt pentru voi,
Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară
Când mâna vʼo întindeți la bunuri zâmbitoare,
Căci nu-i iertat nici brațul teribilei nevoi.

 

Sdrobiți orânduiala cea crudă și nedreaptă,
Ce lumea o împarte în mizeri și bogați!
Atunci când după moarte răsplată nu vʼașteaptă,
Faceți ca ʼn astă lume să aibă parte dreaptă,
Egală fiecare, și să trăim ca frați!

 

Sfărmați statuea goală a Venerei antice,
Ardeți acele pânze cu corpuri de ninsori;
Ele stârnesc în suflet ideea neferice
A perfecției umane și ele fac să pice
În ghiarele uzurei copile din popor!

 

Sfărmați tot ce ațâță inima lor bolnavă,
Sfărmați palate, temple, ce crimele ascund,
Svârliți statui de tirani în foc, să curgă lavă,
Să spele de pe pietre până și urma sclavă
Celor ce le urmează pân la al lumii fund!

 

Sfărmați tot ce arată mândrie și avere,
O! desbrăcați vieața de haina-i de granit,
De purpură, de aur, de lacrimi, de urât
Să fie un vis numai, să fie o părere,
Ce fărʼ de patimi trece în timpul nesfârșit.

 

Zidiți din dărmăture gigantici piramide
Ca un memento mori pe al istoriei plan;
Aceasta este arta ce sufletu-ți deschide
Naintea veciniciei, nu corpul gol ce râde
Cu mutra de vândută, cu ochiu vil și viclean.

 

O! aduceți potopul, destul voi așteptarăți
Ca să vedeți ce bine prin bine o să iasʼ;
Nimic…. Locul hienei îl luă cel vorbăreț,
Locul cruzimii vechie, cel lin și pismătareț,
Formele se schimbară, dar răul a rămas.

 

Atunci vă veți întoarce la vremile-aurite,
Ce mitele albastre ni le șoptesc ades,
Plăcerile egale egal vor fi ʼmpărțite,
Chiar moartea când va stinge lampa vieții finite,
Vi sʼa părea un înger cu părul blond și des.

 

Atunci veți muri lesne fără de-amar și grijă,
Feciorii-or trăi ʼn lume cum voi ați viețuit,
Chiar clopotul nʼa plânge cu limba lui de spijă
Pentru acel de care norocul avu grijă;
Nimeni de-a plânge nʼare, el traiul și-a trăit.

 

Și boale ce mizeria șʼaverea nefirească
Le nasc în oameni, toate cu ʼncetul sʼor topi;
Va crește tot ce ʼn lume este menit să crească,
Va bea pânʼ în fund cupa, pân va vrea sʼo sdrobească,
Căci va muri când nu va avea la ce trăi.

…………………………………..

 

Pe malurile Seinei, în faeton de gală,
Cesarul trece palid, în gânduri adâncit;
Al undelor greu vuiet, vuirea în granit
A sute dʼechipajuri, gândirea-i nʼo înșală;
Poporul loc îi face tăcut și umilit.

 

Zâmbirea lui deșteaptă, adâncă și tăcută,
Privirea-i ce citește în suflete-omenești,
Și mâna-i care poartă destinele lumești,
Cea grupă sdrențuită în cale-i o salută.
Mărirea-i e în taină legată de acești.

 

Convins ca voi el este ʼn nălțimea-i solitară
Lipsită de iubire, cum că principiul rău,
Nedreptul și minciuna al lumii duce frâu;
Istoria umană în veci se desfășoară,
Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău.

 

Și el – el vârful mândru al celor ce apasă –
Salută ʼn a lui cale pe-apărătorul mut.
De ați lipsi din lume, voi cauza ʼntunecoasă
De răsturnări mărețe, mărirea-i radioasă,
Cesarul, chiar Cesarul de mult ar fi căzut.

 

Cu ale voastre umbre nimica crezătoare,
Cu zâmbetu-vă rece, de milă părăsit,
Cu mintea de dreptate și bine râzătoare,
Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare,
La jugu-i el silește pe cei ce l-au urât.

……………………………..

 

Parisul arde ʼn valuri, furtuna ʼn el se scaldă,
Turnuri ca facle negre trăsnesc arzând în vânt –
Prin limbile de flacări, ce ʼn valuri se frământʼ,
Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă,
Evul e un cadavru – Paris al lui mormânt.

 

Pe stradele ʼncrușite de flacări orbitoare,
Suiți pe baricade de bulgări de granit,
Se mișcʼ batalioane a plebei proletare,
Cu cușme frigiene și arme lucitoare,
Și clopote de-alarmă răsună răgușit.

 

Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare,
Prin aerul cel roșu, femei trec cu-arme ʼn braț,
Cu păr bogat și negru ce pe-umeri se coboară
Și sânii lor acopăr – e ură și turbare
În ochii lor cei negri, adânci și desperați.

 

O! luptă-te ʼnvălită în pletele-ți bogate,
Eroic este astăzi copilul cel pierdut!
Căci flamura cea roșă cu umbra-i de dreptate
Sfințește-a ta vieață de tină și păcate;

Nu! nu ești tu de vină, ci cei ce te-au vândut!

……………………………..

 

Scânteie marea lină și placele ei sure
Se mișcʼ una pe alta ca pături de cristal
Prin lume prăvălite; din tainica pădure
Apare luna mare câmpiilor azure,
Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal.

 

Pe undele încete își mișcă legănate
Corăbii învechite scheletele de lemn;
Trecând încet ca umbre – țin pânzele umflate
În fața lunei care prin ele atunci străbate,
Și ʼn roată de foc galben stă fața-i ca un semn.

 

Pe maluri sdrumicate de aiurirea mării
Cesaruʼ ncă veghiază la trunchiul cel plecat
Al salciei pletoase – și ʼntinse-a apei arii
În cercuri fulgerânde se pleacă lin suflării
A zefirului nopții și sună cadențat.

 

Ii pare că prin aer în noaptea înstelată,
Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri,
Trecea cu barba albă – pe fruntea ʼntunecată
Cununa cea de paie îi atârna uscată –
Moșneagul rege Lear.

 

Uimit privea Cesarul la umbra cea din nouri,
Prin creți ai cărei stele lin tremurând transpar,
I se deschide ʼn minte tot sensul din tablouri
A vieții sclipitoare… A popoarelor ecouri
Par glasuri ce îmbracă o lume de amar:

 

«În orice om o lume își face încercarea,
Bătrânul Demiurgos se opintește ʼn van;
În orice minte lumea își pune întrebarea
Din nou: de unde vine și unde merge floarea
Dorințelor obscure sădite în noian?

 

Al lumii ʼntregul sâmbur, dorința-i și mărirea,
În inima oricărui i-ascuns și trăitor,
Svârlire hazardată, cum pomu ʼn înflorire
În orice floare ʼncearcă întreagă a sa fire,
Ci ʼn calea de-a da roade cele mai multe mor.

 

Astfel umana roadă în calea ei înghiață,
Se petrifică unul în sclav, altu ʼmpărat,
Acoperind cu noime sărmana lui vieață
Și arătând la soare-a mizeriei lui față –
Fața – căci înțelesul i-același la toți dat.

 

În veci aceleași doruri mascate cu-altă haină,
Și ʼn toată omenirea în veci același om –
În multe forme-apare a vieții crudă taină,
Pe toți ea îi înșală, la nime se distaină,
Dorinți nemărginite plăntând întrʼun atom.

 

Când știi că visu-acesta cu moarte se sfârșește
Că ʼn urmă-ți rămân toate astfel cum sunt, de dregi
Oricât ai drege ʼn lume – atunci te obosește
Eterna alergare… șʼun gând te-ademenește:
«Că vis al morți-eterne e vieața lumi ʼntregi».