Când sufletu-mi noaptea veghia în estaze,
Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,
Încins cu o haină de umbre și raze,
Cʼasupră-mi cʼun zâmbet aripele-a ʼntins;
Dar cum te văzui întrʼo palidă haină,
Copilă cuprinsă de dor și de taină,
Fugi acel înger de ochiu-ți învins.

Ești demon copilă, că numai cʼo zare
Din genele-ți lunge, din ochiul tău mare
Făcuși pe-al meu înger cu spaimă să sboare,
El, veghea mea sfântă, amicul fidel?
Ori poate!… O ʼnchide lungi genele tale,
Să pot recunoaște trăsurile-ți pale –
Căci tu – tu ești el.