Noaptea ʼn Doma întristată, prin lumini îngălbenite
A făcliilor de ceară care ard lângă altare –
Pe când bolta ʼn fundul Domei stă întunecoasă, mare,
Nepătrunsă de-ochii roșii de pe mucuri ostenite,

 

În biserica pustie, lângă arcul în părete,
Genunchiată stă pe trepte o copilă ca un înger;
Pe-a altarului icoană în de raze roșii frângeri,
Palidă și mohorîtă maica Domnului se vede.

 

O făclie e înfiptă întrʼun stâlp de piatră sură;
Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind
Și cununi de flori uscate fâșâesc amirosind
Șʼa copilei rugăciune tainic șopotit murmură.

 

Cufundat în întuneric, lângʼ o cruce mărmurită,
Întrʼo umbră neagră, deasă, ca un demon El veghiază,
Coatele pe brațul crucii le destinde și le-așază,
Ochii cufundați în capu-i, fruntea tristă și ʼncrețită.

 

Și bărbia lui sʼapasă de al pietrei umăr rece,
Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei braț alb;
Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb
Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui față trece.

 

Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează;
Ea o inimă de aur – El un suflet apostat;
El în umbra lui fatală, stă ʼndărătnic rezemat –
La picioarele Madonei, tristă, sfântă Ea veghiază.

 

Pe un mur înalt și rece de o marmură curată,
Albă ca zăpada iernei, lucie ca apa lină,
Se răsfrânge ca ʼn oglindă a copilei umbră plină –
Umbra ei, ce ca și dânsa stă în rugă ʼngenunchiată.

 

Ce-ți lipsește oare ție, blond copil cu-a ta mărire,
Cu de marmurʼ albă față și cu mânile de ceară,
Văl–o negură diafană mestecată ʼn stele;– clară
E privirea-ți inocentă sub a genelor umbrire;

 

Ce-ți lipsește să fii înger – aripi lungi și constelate.
Dar ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce ʼse întinde?
Două umbre de aripe ce se mișcă tremurânde,
Două aripe de umbră către ceruri ridicate.

 

O, nu-i umbra ei aceea–este îngeru-i de pază;
Lângă marmura cea albă văd ființa-i aeriană.
Peste vieața-i inocentă, vieața lui cea sântă plană,
Lângă dânsa el se roagă, lângă ea îngenunchiază.

 

Dar de-i umbra ei aceea – atunci Ea un înger este,
Însă aripele-i albe lumea – a le vedea nu poate;
Muri sfințiți de-a omenirii rugăciuni îndelungate
Văd aripele-i diafane și de dânsele dau veste.

 

Te iubesc! – era să strige demonul în a lui noapte,
Dară umbra ʼnaripată a lui buze le înmoaie;
Nu spre-amor – spre ʼnchinăciune el genunchi-și încovoaie
Și ascultă dus din lume a ei dulci și timizi șoapte.

 

Ea? – O fiică e de rege, blondă ʼn diadem de stele
Trece ʼn lume fericită, înger, rege și femeie;
El răscoală în popoare a distrugerii scânteie
Și în inimi pustiite samănă gândiri rebele.

 

Despărțiți de-a vieții valuri, între el și între dânsa
Veacuri sunt de cugetare, o istorie, – un popor,
Câteodatʼ – deși arare – se ʼntâlnesc, și ochii lor
Se privesc, par a se soarbe în dorința lor aprinsă.

 

Ochii ei cei mari, albaștri, de blândețe dulci și moi,
Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoși!
Și pe fața lui cea slabă trece-ușor un nour roș –
Se iubesc… Și ce departe sunt deolaltă amândoi!

 

A venit un rege palid și coroana sa antică,
Grea de glorii și putere, lʼa ei poale-ar fi depus,
Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus
Și în mâna-i însceptrată, mâna ei îngustă, mică.

 

Dară nu – mute rămas-au buzele-i abia deschise,
Mută inima în pieptu-i, mâna ei trasă ʼndărât.
În a sufletului taină, ea iubea. Clar și încet
Se ivea fața de demon fecioreștilor ei vise.

 

Ea-l vedea mișcând poporul cu idei reci, îndrăznețe;
Ce puternic e – gândi ea, cu-amoroasă dulce spaimă;
El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă
Contra tot ce grămădiră veacuri lungi și frunți mărețe.

 

El ades suit pe-o piatră cu turbare se ʼnfășoară
În stindardul roș și fruntea-i aspră-adâncă, încrețită,
Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită,
Ochii fulgerau și vorba-i trezea furia vulgară.

 

Pe un pat sărac asudă întrʼo lungă agonie
Tânărul. O lampă ʼntinde limbʼ avară și subțire,
Sfârâind în aer bolnav. – Nimeni nu-i știe de știre,
Nimeni soarta-i nʼo ʼmblânzește, nimeni fruntea nu-i mângâie.

 

Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei,
Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii ʼmbrăcate
Cu-a lui Dumnezeu numire – astăzi toate-s îndreptate
Contra inimii murinde, sufletul vor să-i sugrume!

 

A muri fără speranță! Cine știe-amărăciunea
Ce-i ascunsă, ʼn aste vorbe? – Să te simți neliber, mic,
Să vezi marile-aspirații că-s reduse la nimic,
Că domnesc în lume rele, căror nu te poți opune,

 

Cʼopunându-te la ele, tu vieața-ți risipești –
Și când mori să vezi că ʼn lume viețuit-ai în zadar:
O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud nici e cu putință. Simți că nimica nu ești.

 

Și acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasă.
Cum a intrat el în vieață? Cât amor de drept și bine,
Câtă sinceră frăție adusese el cu sine?
Și răsplata? – Amărârea, care sufletu-i apasă.

 

Dar prin negurile negre, care ochii îi acopăr,
Se apropie-argintoasă umbra naltʼ a unui înger,
Se așază lin pe patu-i; ochii lui orbiți de plângeri
Ea-i sărută. – De pe dânșii negurile se descopăr…

 

Este Ea. – Cʼo mulțumire adâncă, ne mai simțită,
El în ochii ei se uită. – Mândră-i de înduioșere;
Ceasul ultim îi împacă toată vieața-i de durere;
Ah! șoptește el pe moarte – cine ești ghicesc, iubită.

 

Am urmat pământul ista, vremea mea, vieața, poporul,
Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis;
El nʼa vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis
Pre un înger să mă ʼmpace, și ʼmpăcarea-i… e amorul.