Nʼoiu uita vreodată, dulce Bucovină,
Geniu-ți romantic, munții în lumină,
Văile în flori,
Râuri resăltânde printre stânce nante
Apele lucinde ʼn dalbe diamante
Peste câmpii ʼn zori.

Ale sorții mele plângeri și surâse,
Îngânate ʼn cânturi, îngânate ʼn vise
Tainic și ușor,
Toate-mi trec prin gându-mi, trec pe dinainte,
Inima mi-o fură, și cu dulci cuvinte
Îmi șoptesc de dor.

Numai lângă sânu-ți geniile rele,
Care îmi descântă firul vieții mele,
Parʼcă dormita;
Mă lăsară ʼn pace, ca să cânt în lume,
Să-mi visez o soartă mândră de-al meu nume
Și de steaua mea.

Când pe bolta brună tremură Selene,
Cu un pas melodic, cu un pas a lene
Lin în calea sa,
Eol pe-a sa arpă blând răsunătoare
Cântʼ a nopții dulce, mistică cântare,
Cânt din Valhala.

Atunci ca și silful, ce nʼadoarme ʼn pace,
Inima îmi bate, bate, și nu tace,
Tremură ușor,
În fantasii mândre ea își face cale,
Peste munți cu codri, peste deal și vale
Mână al ei dor.

Mână doru-i tainic colo în spre tine,
Ochiul îmi sclipește, genele-mi sunt pline,
Inima mi-e grea;
Astfel totdeauna, când gândesc la tine,
Sufletul mi-apasă nouri de suspine,
Bucovina mea!