De mi-ar permite-Apolon sʼaleg dintre cunune,
Ghirlanda nʼaș alege-o de flori plăpânde, june,
Ci falnica cunună a bardului bătrân;
Eu nʼaș alege lira vibrândă de iubire,
Ci ceea care falnic îmi cântă de mărire,
Cu focul albei Veste aprinde al meu sân.

Ghirlanda, ce se ʼnsoară cu silfele ușoare,
Pe fruntea inspirată, pe fruntea ʼnspirătoare
De bucle ʼncungiurată, blondine, undoind,
Plăcută-i a ghirlandă – sublimă însă este
Cununa cea de laur, ce sântă se ʼmpletește
Pe fruntea cea umbrită de bucle de argint.

Ca visul e cântarea ce-o ʼntoană Eol dulce,
Când silfele vin jalnic prin lilii să se culce,
Să doarmă somn de îngeri pe sânul alb de flori;
Sublim însă e cântul când țipă și ia ʼn goană
Talazurile negre ce turbă, se răstoarnă,
Și spumegă ca furii și urlă ʼngrozitor.

Astfel îți e cântarea, bătrâne Heliade,
Cum curge profeția unei Ieremiade,
Cum se răzbunʼ un vifor sburând din nor în nor.
Ruga-mʼaș la Erato, să cânt ca Tine, barde,
De nu în vieața-mi toată, dar cântecu-mi de moarte
Să fie ca «Blestemu»-Ți. . . să-l cânt, apoi să mor.