A fost odată ca ʼn povești
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărătești,
O prea frumoasă fată.

 

Și era una la părinți
Și mândră ʼn toate cele,
Cum e Fecioara între sfinți
Și luna între stele.

 

Din umbra falnicelor bolți
Ea pasul și-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde ʼn colț
Luceafărul așteaptă.

 

Privea în zare cum pe mări
Răsare și străluce,
Pe mișcătoarele cărări
Corăbii negre duce.

 

Îl vede azi, îl vede mâni,
Astfel dorința-i gata;
El iar privind de săptămâni,
Îi cade dragă fata.

 

Cum ea pe coate-și răzima
Visând ale ei tâmple,
De dorul lui și inima
Și sufletu-i se împle.

 

Și cât de viu sʼaprinde el
În orișicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.

 

Și pas cu pas pe urma ei
Alunecă ʼn odaie,
Țesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.

 

Și când în pat se ʼntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mânile pe piept,
Iʼnchide geana dulce;

 

Și din oglindă luminiș
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătând închiși
Pe fața ei întoarsă.

 

Ea îl privea cu un surâs,
El tremura ʼn oglindă,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.

 

Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină:
– «O, dulce-al nopții mele Domn,
De ce nu vii tu? Vină!

 

Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde ʼn casă și în gând
Și vieața-mi luminează!»

 

El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Și sʼarunca fulgerător,
Se cufunda în mare,

 

Și apa unde-au fost căzut
În cercuri se rotește,
Și din adânc necunoscut
Un mândru tânăr crește.

 

Ușor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Și ține ʼn mână un toiag
Încununat cu trestii.

 

Părea un tânăr Voievod
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgiu se ʼncheie nod
Pe umerele goale.

 

Iar umbra feței străvezii
E albă ca de ceară –
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie ʼn afară.

 

– «Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ți urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Și mumă-mea e marea.

 

Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Și mʼam născut din ape.

 

O vin! odorul meu nespus,
Și lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

 

Colo ʼn palate de mărgean
Te-oiu duce veacuri multe,
Și toată lumea ʼn ocean
De tine o sʼasculte».

 

– «O, ești frumos, cum numa ʼn vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
Nʼoiu merge niciodată;

 

Străin la vorbă și la port,
Lucești fără de vieață,
Căci eu sunt vie, tu ești mort,
Și ochiul tău mă ʼnghiață».

 

Trecu o zi, trecură trei
Și iarăși, noaptea, vine
Luceafărul de-asupra ei
Cu razele-i senine.

 

Ea trebui de el în somn
Aminte să-și aducă
Și dor de-al valurilor Domn
De inimʼ o apucă:

 

– «Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde ʼn casă și în gând
Și vieața-mi luminează!»

 

Cum el din cer o auzi
Se stinse cu durere,
Iar ceru ʼncepe a roti
În locul unde piere;

 

În aer rumene văpăi
Se ʼntind pe lumea ʼntreagă,
Și din a chaosului văi
Un mândru chip se ʼnchiagă;

 

Pe negre vițele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.

 

Din negru giulgiu se desfășor
Marmoreele brațe,
El vine trist și gânditor
Și palid e la față;

 

Dar ochii mari și minunați
Lucesc adânc himeric,
Ca două patimi fără saț
Și pline de ʼntuneric.

 

– «Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult șʼacuma,
Și soarele e tatăl meu,
Iar noaptea ʼmi este muma;

 

O vinʼ odorul meu nespus,
Și lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

 

O vinʼ, în părul tău bălaiu
Sʼanin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decât ele».

 

– «O, ești frumos, cum numa ʼn vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
Nʼoiu mergeʼ niciodată!

 

Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Și ochii mari și grei mă dor,
Privirea ta mă arde».

 

– «Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu ʼnțelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Și tu ești muritoare?»

 

– «Nu caut vorbe pe ales,
Nici știu cum aș începe –
Deși vorbești pe înțeles,
Eu nu te pot pricepe;

 

Dar dacă vrei cu crezământ
Să te ʼndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine».

 

– «Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voiu să știi asemenea
Cât te iubesc de tare;

 

Da, mă voiu naște din păcat,
Primind o altă lege
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voiu să mă deslege».

 

Și se tot duce… Sʼa tot dus.
De dragu-unei copile,
Sʼa rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.

* * *

În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce împle cupele cu vin
Mesenilor la masă,

 

Un paj ce poartă pas cu pas
A ʼmpărătesii rochii,
Băiat din flori și de pripas,
Dar îndrăsneț cu ochii,

 

Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furișează pânditor
Privind la Cătălina.

 

Dar ce frumoasă se făcu
Și mândră, arzʼo focul;
Ei Cătălin, acu-i acu
Ca să-ți încerci norocul.

 

Și ʼn treacăt o cuprinse lin
Întrʼun ungher de grabă.
– «Da ce vrei, mări Cătălin?
Ia dutʼ de-ți vezi de treabă».

 

– «Ce voiu? Aș vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeauna,
Să râzi mai bine și să-mi dai
O gură, numai una.

 

– «Dar nici nu știu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe –
O, de luceafărul din cer
Mʼa prins un dor de moarte».

 

– «Dacă nu știi, ți-aș arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binișorul.

 

Cum vânătoru ʼntinde ʼn crâng
La păsărele lațul,
Când ți-oiu întinde brațul stâng
Să mă cuprinzi cu brațul;

 

Și ochii tăi nemișcători
Sub ochii mei rămâie…
De te înalț de subsuori
Te ʼnalță din călcâie;

 

Când fața mea se pleacă ʼn jos,
În sus rămâi cu fața,
Să ne privim nesățios
Și dulce toată vieața;

 

Și ca să-ți fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Când sărutându-te mă ʼnclin,
Tu iarăși mă sărută».

 

Ea-l asculta pe copilaș
Uimită și distrasă,
Și rușinos și drăgălaș,
Mai nu vrea, mai se lasă,

 

Și-i zise ʼncet: – «Încă de mic
Te cunoșteam pe tine,
Și guraliv și de nimic,
Te-ai potrivi cu mine…

 

Dar un luceafăr, răsărit
Din liniștea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătății mării;

 

Și tainic genele le plec,
Căci mi le împle plânsul,
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;

 

Lucește cʼun amor nespus
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalță tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.

 

Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte…
În veci îl voiu iubi și ʼn veci
Va rămânea departe…

 

De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca niște stepe,
Dar nopțile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe».

 

– «Tu ești copilă, asta e…
Hai șʼom fugi în lume,
Doar ni sʼor pierde urmele
Și nu ne-or ști de nume,

 

Căci amândoi vom fi cuminți,
Vom fi voioși și teferi,
Vei pierde dorul de părinți
Și visul de luceferi».

  *
*    *

Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe,
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

 

Un cer de stele de desupt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger ne ʼntrerupt
Rătăcitor prin ele.

 

Și din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca ʼn ziua cea deʼntâi,
Cum izvorau lumine;

 

Cum izvorînd îl înconjor
Ca niște mări, de-aʼnotul…
El sboară, gând purtat de dor,
Pânʼ piere totul, totul;

 

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochiu spre a cunoaște,
Și vremea ʼncearcă în zadar
Din goluri a se naște.

 

Nu e nimic și totuș e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.

 

– «De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă desleagă
Și lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară ʼntreagă;

 

O, cere-mi, Doamne, orice preț,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor ești de vieți
Și dătător de moarte;

 

Reia-mi al nemuririi nimb
Și focul din privire,
Și pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire…

 

Din chaos Doamne-am apărut
Și mʼaș întoarce ʼn chaos…
Și din repaos mʼam născut,
Mi-e sete de repaos».

 

– «Hyperion, ce din genuni
Răsai cʼo ʼntreagă lume,
Nu cere semne și minuni
Care nʼau chip și nume;

 

Tu vrei un om să te socoți,
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toți,
Sʼar naște iarăși oameni.

 

Ei numai doarʼ durează ʼn vânt
Deșerte idealuri –
Când valuri află un mormânt
Răsar în urmă valuri;

 

Ei doarʼ au stele cu noroc
Și prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Și nu cunoaștem moarte.

 

Din sânul vecinicului ieri
Trăiește azi ce moare,
Un soare de sʼar stinge ʼn cer
Sʼaprinde iarăși soare;

 

Părând pe veci a răsări
Din urmă moartea-l paște,
Căci toți se nasc spre a muri
Și mor spre a se naște.

 

Iar tu, Hyperion, rămâi
Ori unde ai apune…
Cere-mi-cuvântul meu de ʼntâiu,
Să-ți dau înțelepciune?

 

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dupʼa ei cântare
Să se ia munții cu păduri
Și insulele ʼn mare?

 

Vrei poate ʼn faptă să arăți
Dreptate și tărie?
Ți-aș da pământul în bucăți
Să-l faci împărăție.

 

Îți dau catarg lângă catarg,
Oștiri spre a străbate
Pământu ʼn lung și marea ʼn larg,
Dar moartea nu se poate…

 

Și pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te ʼndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Și vezi ce te așteaptă».

* * *

În locul lui menit din cer
Hyperion se ʼntoarse
Și, ca și ʼn ziua cea de ieri,
Lumina și-o revarsă.

 

Căci este sara ʼn asfințit
Și noaptea o să ʼnceapă;
Răsare luna liniștit
Și tremurând din apă

 

Și împle cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub șirul lung de mândri tei
Ședeau doi tineri singuri:

 

– «O lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Și negrăit de dulce;

 

Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă liniște de veci
Pe noaptea mea de patimi.

 

Și de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci ești iubirea mea de ʼntâi
Și visul meu din urmă».

 

Hyperion vedea de sus
Uimirea ʼn a lor față;
Abia un braț pe gât i-a pus
Și ea l-a prins în brațe…

 

Miroase florile-argintii
Și cad, o dulce ploaie,
Pe creștetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.

 

Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Și ʼncetișor
Dorințele-i încrede:

 

– «Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde ʼn codru și în gând,
Norocu-mi luminează!»

El tremură ca alte dăți
În codri și pe dealuri,
Călăuzind singurătăți
De mișcătoare valuri;

 

Dar nu mai cade ca ʼn trecut
În mări din tot înaltul:
– «Ce-ți pasă ție, chip de lut,
Dacʼoiu fi eu sau altul?

 

Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece».