Făclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot în orele sfinte,
Un vis ce își moaie aripa ʼn amar,
Astfel ai trecut de al lumii otar.

 

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,
Cu râuri de lapte și flori de lumină,
Când norii cei negri par sombre palate
De luna regină pe rând vizitate.

 

Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
Cu – aripi ridicate la ceruri pornită,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.

 

O rază te ʼnalță, un cântec te duce
Cu brațele albe pe piept puse cruce,
Când torsul sʼaude lʼal vrăjilor caier
Argint e pe ape și aur în aer.

 

Văd sufletu-ți candid prin spațiu cum trece;
Privesc apoi lutul rămas… alb și rece,
Cu haina lui lungă culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ți rămas încă viu –

 

Și ʼntreb al meu suflet rănit de ʼndoială,
De ce-ai murit înger cu fața cea pală?
Au nu ai fost jună, nʼai fost tu frumoasă?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?

 

Dar poate acolo să fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc și cu poduri de-argint,
Cu țărmuri de smirnă, cu flori care cânt;

 

Să treci tu prin ele, o sfântă regină,
Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,
În haină albastră stropită cu aur,
Pe fruntea ta pală cunună de laur.

 

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când vieața-i o baltă de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori înflorit,
Când vieața-i un basmu pustiu și urât –

 

Dar poate… o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gândirile-mi rele sugrum cele bune…
Când sorii se sting și când stelele pică,
Îmi vine a crede că toate-s nimică.

 

Se poate ca bolta de sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
Să, văd cerul negru că lumile-și cerne
Ca prăzi trecătoare a morții eterne…

 

Șʼatunci de-a fi astfel… atunci în vecie
Suflarea ta caldă ea nʼo să învie,
Atunci graiu-ți dulce în veci este mut…
Atunci acest înger nʼa fost decât lut.

 

Și totuși, țărână frumoasă și moartă,
De racla ta razim eu harfa mea spartă
Și moartea ta nʼo plâng, ci mai fericesc
O rază fugită din chaos lumesc.

 

Șʼapoi… cine știe de este mai bine
A fi sau a nu fi… dar știe oricine
Că ceea ce nu e, nu simte dureri
Și multe dureri-s, puține plăceri.

 

A fi? Nebunie și tristă și goală;
Urechea te minte și ochiul te ʼnșală;
Ce-un secol ne zice, ceilalți o deszic.
Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.

 

Văd vise ʼntrupate gonind după vise,
Pânʼ dau în morminte ce-așteaptă deschise,
Și nu știu gândirea-mi în ce să o stâng:
Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?

 

La ce?… Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?
Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,
Trăit-ai anume ca astfel să mori?
De e sens întrʼasta, e ʼntors și ateu,
Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu.