Noaptea potolit și vânăt arde focul în cămin;
Dintrʼun colț pe-o sofa roșă eu în fața lui privesc,
Pânʼ ce mintea îmi adoarme, pânʼ ce genele-mi clipesc;
Lumânarea-i stinsă ʼn casă… somnu-i cald, molatic, lin.

Atunci tu prin întuneric te apropii surâzândă,
Albă ca zăpada iernei, dulce ca o zi de vară;
Pe genunchi îmi șezi, iubito, brațele-ți îmi înconjoară
Gâtul… iar tu cu iubire privești fața mea pălindă.

Cu-ale tale brațe albe, moi, rotunde, parfumate,
Tu grumazul mi-l înlănțui, pe-al meu piept capul ți-l culci;
Șʼapoi ca din vis trezită, cu mânuțe albe, dulci
De pe fruntea mea cea tristă tu dai vițele ʼntrʼo parte.

Netezești încet și leneș fruntea mea cea liniștită
Și gândind că dorm, șireato, apeși gura ta de foc
Pe-ai mei ochi închiși ca somnul și pe frunte-mi în mijloc,
Și surâzi, cum râde visul întrʼo inimă ʼndrăgită.

O! desmiardă, pânʼ ce fruntea-mi este netedă și lină,
O! desmiardă, pânʼ ești jună ca lumina cea din soare,
Pânʼ ești clară ca o rouă, pânʼ ești dulce ca o floare,
Pânʼ nu-i fața mea sbârcită, pânʼ nu-i inima bătrână.