«O rămâi, rămâi la mine,
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu știu să le-ascult;

În al umbrei întuneric
Te asamăn unui prinț,
Ce se uitʼ adânc în ape
Cu ochi negri și cuminți;

Și prin vuietul de valuri,
Prin mișcarea naltei ierbi,
Eu te fac sʼauzi în taină
Mersul cârdului de cerbi;

Eu te văd răpit de farmec
Cum îngâni cu glas domol,
În a apei strălucire
Întinzând piciorul gol

Și privind în luna plină
La văpaia de pe lacuri,
Anii tăi se par ca clipe
Clipe dulci se par ca veacuri».

Astfel zise lin pădurea,
Bolți asupră-mi clătinând;
Șuieram lʼa ei chemare
Șʼam ieșit în câmp râzând.

Astăzi chiar de mʼaș întoarce
A ʼnțelege nʼo mai pot…
Unde ești, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?