Pe lângă plopii fără soț
Adesea am trecut;
Mă cunoșteau vecinii toți –
Tu nu mʼai cunoscut.

La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată ʼnțelegea –
Tu nu mʼai înțeles.

De câte ori am așteptat
O șoaptă de răspuns!
O zi din vieață să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;

O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
Sʼascult de glasul gurii mici
O oră, și să mor.

Dându-mi din ochiul tău senin
O rază din adins,
În calea timpilor ce vin
O stea sʼar fi aprins;

Ai fi trăit în veci de veci
Și rânduri de vieți,
Cu ale tale brațe reci
Înmărmureai măreț,

Un chip de-apururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zâne ce străbat
Din timpurile vechi.

Căci te iubeam cu ochi păgâni
Și plini de suferinți,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinții din părinți.

Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristeță capul tău
Se ʼntoarce în zadar,

Căci azi le semeni tuturor
La umblet și la port,
Și te privesc nepăsător
Cʼun rece ochiu de mort.

Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt,
Și noaptea candelă sʼaprinzi
Iubirii pe pământ.