– «Blanca, știi că din iubire
Fărʼ de lege te-ai născut;
Am jurat de la ʼnceput
Pe Hristos să-l iei de mire!

 

Îmbrăcându-te ʼn veșmântu-i,
Lepădând vieața lumii,
Vei spăși greșala mumii
Și de-o crimă tu mă mântui».

 

– «Traiul lumii, dragă tată,
Cine vor, aceia lese-l,
Dară sufletul mi-e vesel,
Tinerețea luminată;

 

Danțul, muzica, pădurea,
Pe acestea le ʼndrăgii,
Nu chiliile pustii
Unde plângi, gândind aiurea!»

 

– «Știu mai bine ce-ți priește,
Cum am spus așa rămâne;
Pentru drumul cel de mâne
De cu azi te pregătește!»

 

Mâna Ea la ochi și-o ține,
Toate mințile-și adună,
Să ia lumea ʼn cap, nebună,
Parcʼ atâta-i mai rămâne.

 

Calu-i alb, un bun tovarăș,
Înșeuat așteaptʼ afară,
Ea picioru-l pune ʼn scară
Și la codru pleacă iarăși.

 

Sara vine din ariniști,
Cu miroase o îmbată,
Cerul stelele-și arată,
Solii dulci ai lungii liniști.

 

Dar prin codri ea pătrunde
Lângă teiul vechiu și sfânt,
Ce cu flori pânʼ în pământ
Un izvor vrăjit ascunde.

 

Îngânat de glas de ape
Cântʼ un corn cu ʼnduioșare
Tot mai tare și mai tare,
Mai aproape, mai aproape;

 

Iar izvorul prins de vrajă,
Răsărea, sunând din valuri –
Sus în codri de pe dealuri
Luna blândă ține strajă. –

 

Ca din farmec Ea tresare
Și privind uimită ʼn lături,
Vede-un tânăr chiar alături,
Pe-un cal negru e călare…

 

Oare ochii ei o mint,
Sau aievea-i, adevăru-i?
Flori de teiu el are ʼn păru-i
Și la șold un corn de-argint.

 

Ea privi atunci în jos,
Trece mâna pe la tâmple,
Iară inima-i se împle
De un farmec dureros.

 

El se da tot mai aproape
Și cerșea copilărește;
Al ei suflet se răpește
De închide-a ei pleoape.

 

Cu o mână îl respinge,
Dar se simte prinsă ʼn brațe,
De-o durere, de-o dulceață
Pieptul, inima-i se strânge.

 

Ar striga… și nu se ʼndură,
Capu-i cade pe-a lui umăr,
Sărutări fără de număr
El îi soarbe de pe gură;

 

O desmiardă șʼo întreabă,
Iar ea fața și-o ascunde
Și așa de ʼncet răspunde
Cu o voce dulce, slabă.

 

Tot alături călăresc,
Nu au grija nimănuia,
Și de dragi unul altuia
Ei din ochi se prăpădesc;

 

Se tot duc, se duc mereu,
Trec în umbră, pier în vale,
Iară cornul plin de jale
Sună dulce, sună greu.

 

Blându-i sunet se împarte
Peste văi împrăștiet,
Mai încet, tot mai încet,
Mai departe… mai departe.

 

Sus în brazii de pe dealuri
Luna ʼn urmă ține strajă,
Iar izvorul, prins de vrajă,
Răsărea sunând din valuri.