Când cu gene ostenite sara suflu ʼn lumânare,
Doar ceasornicul urmează lungʼ a timpului cărare,
Căci perdelele ʼntrʼo parte când le dai, și în odaie
Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie ʼntreagă scoate
De dureri, pe care însă le simțim ca ʼn vis pe toate.

Lună tu, stăpânʼ a mării, pe a lumii boltă luneci
Și gândirilor dând vieață, suferințele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate!
Câte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți,
Străbătute de-al tău farmec ție singură-ți arăți!
Și în câte mii de case lin pătruns-ai prin ferești,
Câte frunți pline de gânduri, gânditoare le privești!
Vezi pe-un rege ce ʼmpânzește globu ʼn planuri pe un veac,
Când la ziua cea de mâne abia cugetʼ un sărac…
Deși trepte osebite le-au eșit din urna sorții
Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții;
La acelaș șir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul caută ʼn oglindă de-și buclează, al său păr,
Altul caută în lume și în vreme adevăr,
De pe galbenele file el adună mii de coji,
A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;
Iară altu ʼmparte lumea de pe scândura tărăbii,
Socotind cât aur marea poartă ʼn negrele-i corăbii.

Iar colo bătrânul dascăl cu-a lui haină roasă ʼn coate,
Întrʼun calcul fără capăt tot socoate și socoate
Și de frig la piept și ʼncheie tremurând halatul vechiu,
Își înfundă gâtu ʼn guler și bumbacul în urechi;
Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub frunte-i viitorul și trecutul se închiagă,
Noaptea-adâncʼ a veciniciei el în șiruri o desleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Așa el sprijină lumea și vecia întrʼun număr.

Pe când luna strălucește peste-a tomurilor bracuri,
Întrʼo clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,
La ʼnceput, pe când ființă nu era, nici neființă,
Pe când totul era lipsă de vieață și voință,
Când nu sʼascundea nimica, deși tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
Nʼa fost lume pricepută și nici minte sʼo priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare fărʼ o rază,
Dar nici de văzut nu fuse și nici ochiu care sʼo vază.
Umbra celor nefăcute nu ʼncepuse-a se desface,
Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!…
Dar deodatʼ un punct se mișcă… cel întâiu și singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl…
Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în fășii,
De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii…
De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Și în roiuri luminoase izvorînd din infinit,
Sunt atrase în vieață de un dor nemărginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru mușunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați
Ne succedem generații și ne credem minunați;
Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne ʼnvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta ʼntreagă e o clipă suspendată,
Că ʼndărătu-i și ʼnainte-i întuneric se arată.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, întrʼa veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă…
Cum sʼo stinge, totul piere, ca o umbră ʼn întuneric,
Căci e vis al neființii universul cel himeric…

În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte,
Ci ʼntrʼo clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș
Cum se ʼnchide ca o rană printre nori întunecoși,
Cum planeții toți înghiață și sʼasvârl rebeli în spațʼ
Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați;
Iar catapeteasma lumii în adânc sʼau înnegrit,
Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort și ʼntinde trupul și devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Și în noaptea neființii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncepʼ eterna pace…

……………………………………………………….

Începând la talpa însăși a mulțimii omenești
Și suind în susul scării pânʼ la frunțile crăiești,
De a vieții lor enigmă îi vedem pe toți munciți,
Fărʼa ști să spunem care ar fi mai nenorociți…
Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate,
De asupra tuturora se ridică cine poate,
Pe când alții stând în umbră și cu inima smerită
Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită –
Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?…
Ca și vântu ʼn valuri trece peste traiul omenesc.

Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l…
Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?
Nemurire, se va zice. Este drept că vieața ʼntreagă,
Ca și iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.
«De-oiu muri – își zice ʼn sine – al meu nume o să-l poarte
Secolii din gura ʼn gură și l-or duce mai departe
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unor crieri
Și-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!»
O sărmane! ții tu minte câte ʼn lume-ai auzit,
Ce-ți trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea puțin. De ici, de colo de imagine-o fășie,
Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;
Și când propria ta vieață singur nʼo știi pe de rost,
O să-și bată alții capul sʼo pătrunză cum a fost?
Poate vrʼun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite așezat și el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,
Colbul ridicat din carte-ți l-o sufla din ochelari
Și te-o strânge ʼn două șiruri, așezându-te la coadă,
În vrʼo notă prizărită sub o pagină neroadă.
Poți zidi o lume ʼntreagă, poți sʼo sfarămi… ori ce-ai spune,
Peste toate o lopată de țărână se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului și gânduri
Ce-au cuprins tot universul, încap bine ʼn patru scânduri…
Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de ʼnmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…
Iar deasupra tuturora va vorbi vrʼun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă.
Ba să vezi… posteritatea este încă și mai dreaptă.

Neputând să te ajungă, crezi cʼor vrea să te admire?
Ei vor aplauda de sigur biografia subțire
Care sʼo ʼncerca sʼarate că nʼai fost vrʼun lucru mare,
Cʼai fost om cum sunt și dânșii… Măgulit e fiecare
Că nʼai fost mai mult ca dânsul. Și prostatecele nări
Și le umflă orișicine în savante adunări
Când de tine se vorbește. Sʼa ʼnțeles de mai nainte
Cʼo ironică grimasă să te laude ʼn cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege…
Dar afară de acestea, vor căta vieții tale
Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale –
Astea toate te apropie de dânșii… Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Întrʼun mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare!
Și din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amorțită li-i durerea, le simțim ca ʼn vis pe toate,
Căci în propria-ne lume ea deschide poarta ʼntrării
Și ridică mii de umbre după stinsul lumânării…
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate,
Și pe toți ce ʼn astă lume sunt supuși puterii sorții
Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții!