De ce pana mea rămâne în cerneală, măʼîntrebi?
De ce ritmul nu mʼabate cu ispita-i de la trebi?
De ce dorm, îngrămădite între galbenele file,
Iambii suitori, troheii, săltărețele dactile?
Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt,
Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt,
Căci întreb, la ce-am începe să ʼncercăm în luptă dreaptă
A turna în formă nouă limba veche și ʼnțeleaptă?
Acea tainică simțire, care doarme ʼn a ta harfă
În cuplete de teatru sʼo desfaci ca pe o marfă,
Când cu sete cauți forma ce să poată să le ʼncapă,
Să le scrii cum cere lumea, vrʼo istorie pe apă? –
Însă tu îmi vei răspunde că e bine ca în lume
Prin frumoasă stihuire să pătrunză al meu nume,
Să-mi atrag luare-aminte a bărbaților din țară,
Să-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunăoară,
Și desgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte.
Dragul meu, cărarea asta sʼa bătut de mai nainte;
Noi avem în veacul nostru acel soiu ciudat de barzi,
Care ʼncearcă prin poeme să devie cumularzi,
Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane,
Sunt cântați în cafenele și fac sgomot în saloane;
Iar cărările vieții fiind grele și înguste,
Ei încearcă să le treacă prin protecție de fuste,
Dedicând broșuri la dame a căror bărbați ei speră
Cʼajungând cândva miniștri le-a deschide carieră.–

De ce nu voiu pentru nume, pentru glorie să scriu?
Oare glorie să fie a vorbi întrʼun pustiu?
Azi, când patimilor proprii muritorii toți sunt robi,
Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi
Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic
Ce-o beșică e de spumă, întrʼun secol de nimic.

Incorda-voiu a mea liră să cânt dragostea? Un lanț
Ce se ʼmparte cu frăție între doi și trei amanți.
Ce? să ʼngâni pe coardă dulce, că de voie te-ai adaos
La cel cor ce ʼn operetă e condus de Menelaos?
Azi adeseori femeia, ca și lumea, e o școală,
Unde ʼnveți numai durere, înjosire și spoială;
La aceste academii de științi a zânei Vineri
Tot mai des se perindează și din tineri în mai tineri,
Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas,
Până când din școala toată o ruină a rămas.

Vai! tot mai gândești la anii, când visam în academii,
Ascultând pe vechii dascăli cârpocind la haina vremii,
Ale clipelor cadavre din volume stând sʼadune
Și ʼn a lucrurilor peteci căutând înțelepciune?
Cu murmurele lor blânde, un izvor de horum-harum
Câștigând cu clipoceală nervum rerum gerendarum;
Cu evlavie adâncă ne ʼnvârteau al minții scripet,
Legănând când o planetă, când pe-un rege din Egipet.

Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos,
Cum ușor, ca din cutie, scoate lumile din chaos
Și cum neagra vecinicie ne-o întinde și ne ʼnvață
Că epocele se ʼnșiră ca mărgelele pe ață.
Atunci lumea ʼn căpățână se ʼnvârtea ca o morișcă
De simțeam, ca Galilei, că comedia se mișcă. –

Amețiți de limbe moarte, de planeți, de colbul școlii,
Confundam pe bietul dascăl cu un craiu mâncat de molii
Și privind păinjenișul din tavan, de pe pilaștri,
Ascultam pe craiul Ramses și visam la ochi albaștri
Și pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pildă
Către vreo trandafirie și sălbatecă Clotildă.
Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic
Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic.
Scârțiirea de condeie dădea farmec astei liniști,
Vedeam valuri verzi de grâne, undoiarea unei iriști,
Capul greu cădea pe bancă, păreau toate ʼn infinit;
Când suna, știam că Ramses trebuia să fi murit.

Atunci lumea cea gândită pentru noi avea ființă,
Și, din contra, cea aievea ne părea cu neputință.
Azi abia vedem ce stearpă și ce aspră cale este
Cea ce poate să convie unei inime oneste;
Iar în lumea cea comună a visa e un pericul,
Căci de ai cumva iluzii, ești pierdut și ești ridicul.

Și de-aceea de-azi ʼnainte poți să nu mă mai întrebi
De ce ritmul nu mʼabate cu ispită de la trebi,
De ce dorm îngrămădite între galbenele file,
Iambii suitori, troheii, săltărețele dactile…
De-oiu urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva
Oamenii din ziua de-astăzi să mă ʼnceapʼa lăuda.
Dacă port cu ușurință și cu zâmbet a lor ură,
Laudele lor de sigur mʼar mâhni peste măsură.