Un Sultan dintre aceia ce domnesc peste vrʼo limbă,
Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie șʼo schimbă,
La pământ dormea ținându-și căpătâiu mâna cea dreaptă;
Dară ochiu ʼnchis afară, înlăuntru se deșteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă și se coboară
Și sʼapropie de dânsul preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înfiorează de atâta frumusețe,
Apele ʼncrețesc în tremur străveziile lor fețe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,
Scânteind plutea prin aer și pe toate din natură
Și prin mândra fermecare sunʼ o muzică de șoapte,
Iar pe ceruri se înalță curcubeele de noapte…
Ea, șezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,
Parul ei cel negru ʼn valuri de mătasă se desprinde:
– «Lasʼ să leg a mea vieață de a ta… În brațu-mi vino,
Și durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o…
Scris în cartea vieții este și de veacuri și de stele
Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieții mele».

Și cum o privea Sultanul, ea se ʼntunecă… dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care crește întrʼo clipă ca în veacuri, mereu crește,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lățește;
Umbra lui cea uriașă orizontul îl cuprinde
Și sub dânsul universul întrʼo umbră se întinde;
Iar în patru părți a lumii vede șiruri munții mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul și Balcanii seculari;
Vede Eufratul și Tigris, Nilul, Dunărea bătrână –
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Și corăbiile negre legănându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâe legănându-se pe lanuri,
Mările țărmuitoare și cetăți lângă limanuri,
Toate se întind nainte-i… ca pe-un uriaș covor,
Vede țară lângă țară și popor lângă popor –
Ca prin neguri alburie se strevăd și se prefac
În întinsă ʼmpărăție sub o umbră de copac.
Vulturii porniți la ceruri, pânʼ la ramuri nu ajung;
Dar un vânt de biruință se pornește îndelung
Și lovește rânduri, rânduri în frunzișul sunător,
Strigăte de Allah! Allah! se aud pe sus prin nori,
Sgomotul creștea ca marea turburată și înaltă,
Urlete de bătălie sʼalungau după olaltă,
Însă frunzele – ascuțite se îndoaie după vânt
Și deasupra Romei nouă se înclină la pământ.

Se cutremură Sultanul… se deșteaptă… și pe cer
Vede luna cum plutește peste plaiul Eschișer.
Și privește trist la casa Șeihului Edebali;
După gratii de fereastră o copilă el zări
Ce-i zâmbește, mlădioasă ca o creangă de alun;
E a Șeihului copilă, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,
Că pe-o clipă se ʼnălțase chiar în raiu la Mohamet,
Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naște,
Ai căruia ani și margini numai cerul le cunoaște.

Visul său se ʼnfiripează și se ʼntinde vulturește,
An cu an împărăția tot mai largă se sporește,
Iară flamura cea verde se înalță an cu an,
Neam cu neam urmându-i sborul și sultan după sultan.
Astfel țară după țară drum de glorie-i deschid…
Pânʼ în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid…

La un semn, un țărm de altul, legând vas de vas, se leagă
Și în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah și Spahii
Vin de ʼntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri întind corturile mari…
Numa ʼn zarea depărtată sună codrul de stejari.
Iată vine-un sol de pace cʼo năframă ʼn vârf de băț.
Baiazid privind la dânsul, îl întreabă cu dispreț:
– «Ce vrei tu?»
– «Noi? Bună pace! Și de nʼo fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat».

La un semn deschisă-i calea și sʼapropie de cort
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.
– «Tu ești Mircea?»
– «Da ʼmpărate!»
– « Am venit să mi te ʼnchini,
Să nu schimb a ta coroană întrʼo ramură de spini».
«– Orice gând ai, Împărate, și oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierți;
Dar acu vei vrea cu oaste și războiu ca să ne cerți,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn și nouă de mila Măriei-Tale…
De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris și pentru noi,
Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i războiu».
– «Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândești că pot
Ca întreg Aliotmanul să se ʼmpiedece de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrâne, câți în cale mi sʼau pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împărați și regi sʼadună
Să dea piept cu uraganul ridicat de Semilună.
Sʼa ʼmbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ și mare.
Nʼau avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Și apusul își împinse toate neamurile ʼncoace;
Pentru-a crucii biruință se mișcară râuri-râuri
Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;
Sguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mișcau îngrozitoare ca păduri de lănci și săbii,
Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!…
La Nicopole văzut-ai câte tabere sʼau strâns
Ca să stee înainte-mi ca și zidul neînvins.
Când văzui a lor mulțime, câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură ne ʼmpăcată mi-am șoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dânșii să trec falnic, fără păs,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs…
Și de crunta-mi vijelie tu te aperi cʼun toiag?
Și, purtat de biruință, să mă ʼmpiedec de-un moșneag?»
– «De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce privești,
Nu e om de rând, el este Domnul Țării-Românești.
Eu nu ți-aș dori vrʼodată să ajungi să ne cunoști,
Nici ca Dunărea să ʼnnece spumegând a tale oști.
După vremuri mulți veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomenește, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrʼun pod,
De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod;
Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă,
Au venit și ʼn țara noastră de-au cerut pământ și apă –
Și nu voiu ca să mă laud, nici că voiu să te ʼnspăimânt,
Cum veniră, se făcură toți o apă șʼun pământ.
Te fălești că înainte-ți răsturnat-ai val-vârtej
Oștile leite ʼn zale de ʼmpărați și de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ți sʼa pus?…
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier,
A credinții biruință căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…
Și de-aceea tot ce mișcă ʼn țara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este,
Dușmănit vei fi de toate, fărʼa prinde chiar de veste;
Nʼavem oști, dară iubirea de moșie e un zid
Care nu se ʼnfiorează de-a ta spaimă, Baiazid!»

Și abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai sbucium!
Codrul clocoti de sgomot și de arme și de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra ʼntunecoasă;
Călăreții împlu câmpul și roiesc după un semn
Și în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă fața negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni,
Orizonu ʼntunecându-l, vin săgeți de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie…
Urlă câmpul și de tropot și de strigăt de bătaie.
În zadar striga ʼmpăratul ca și leul în turbare,
Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire și în față și în coaste,
Căci se clatină rărite șiruri lungi de bătălie;
Cad Arabii ca și pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedestrii, colo caii se răstoarnă,
Cad săgețile în valuri care șuieră, se toarnă,
Și lovind în față ʼn spate, ca și crivățul și gerul,
Pe pământ lor li se pare că se nărue tot cerul…
Mircea însuși mână ʼn luptă vijelia ʼngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliți,
Printre cetele păgâne trec rupându-și large uliți;
Risipite se ʼmprăștie a dușmanilor șiraguri,
Și, gonind biruitoare, tot veneau a țării steaguri,
Ca potop ce prăpădește, ca o mare turburată –
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindinʼ oțelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se ʼntinde falnic armia română.

Pe când oastea se așează, iată soarele apune,
Voind creștetele ʼnalte ale țării să ʼncunune
Cu un nimb de biruință; fulger lung încremenit
Mărginește munții negri în întregul asfințit,
Pânʼ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una
Și din neguri, dintre codri, tremurând sʼarată luna:
Doamna mărilor șʼa nopții varsă liniște și somn.
Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului Domn,
Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
Sʼo trimiță dragei sale, de la Argeș mai departe:

«De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, cătră Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne ești așa departe.
Te-am ruga, mări, ruga
Să-mi trimiți prin cineva
Ce-i mai mândru ʼn valea Ta:
Codrul cu poenele
Ochii cu sprâncenele;
Că și eu trimite-voiu
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul și cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Și să știi că-s sănătos,
Că, mulțămind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos».

De-așa vremi se ʼnvredniciră cronicarii și rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și Irozii…
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poți să ʼntâmpini patrioții ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O eroi! care ʼn trecutul de măriri vă adumbriseți,
Ați ajuns acum de modă de vă scot din letopiseți,
Și cu voi drapându-și nula, vă citează toți nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Rămâneți în umbra, sfântă, Basarabi și voi Mușatini,
Descălecători de țară, dătători de legi și datini,
Ce cu plugul și cu spada ați întins moșia voastră
De la munte pânʼ la mare și la Dunărea albastră.

Au prezentul nu ni-i mare? Nʼo să-mi dea ce o să cer?
Nʼo să aflu între-ai noștri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem, lângă capiștea spoielii,
Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii?
Nʼavem oameni ce se luptă cu retoricele suliți
În aplauzele grele a canaliei de uliți,
Panglicari în ale țării, care joacă ca pe funii,
Măști cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute nu vorbește liberalul,
De ai crede că vieața-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ți stă un stâlp de cafenele,
Ce își râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea ʼmpăroșată și la fălci umflat și buget,
Negru, cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri,
La tovarășii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toți pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Quintesență de mizerii de la creștet până ʼn talpă.
Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască,
Își aruncă pocitura bulbucații ochi de broască…
Dintrʼaceștia țara noastră își alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii,
În cămeși cu mâneci lunge și pe capete scufie,
Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioții! Virtuoșii, ctitori de așezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mișcări și în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuri
Și aplaudă frenetic schime, cântece și jocuri…
Și apoi în Sfatul țării se adunʼ să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de Roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta ʼnveninată, astă plebe, ăst gunoiu
Să ajungʼ a fi stăpână și pe țară și pe noi!
Tot ce ʼn țările vecine e smintit și stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții,
Toți se scurseră aicea și formează patrioții,
Încât fonfii și flecarii, găgăuții și gușații,
Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stăpânii astei nații!
Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!
I-e rușine omenirii să vă zică vouă oamenii
Și această ciumă ʼn lume și aceste creaturi
Nici rușine nʼau să iee în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pânʼ și numele tău… țară!
La Paris, în lupanare de cinisme și de lene,
Cu femeile-i pierdute și ʼn orgiile-i obscene,
Acolo vʼați pus averea, tinerețele la stos…
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?
Ne-ați venit apoi, drept minte o sticluță de pomadă,
Cu monoclu ʼn ochiu, drept armă bețișor de promenadă,
Vestejiți fără de vreme, dar cu creeri de copil,
Drept științʼ având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrʼun papuc de curtezană…
O, te-admir, progenitură de origine romană!
Și acum priviți cu spaimă fața noastră sceptic-rece,
Vă mirați, cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează și câștigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înșela,
Astăzi alții sunt de vină, domnii mei, nu este-așa?
Prea vʼați arătat arama, sfâșiind această țară,
Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară,
Prea vʼați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,
Ca să nu sʼarate-odată ce sunteți – Niște mișei!
Da, câștigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă ʼn colb de cronici;
Din trecutul de mărire vʼar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Țepeș Doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,
Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!