Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri,
Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri;
Se înalță în tăcere dintre rariștea de brazi,
Dând atâta întunerec rotitorului talaz.
Prin ferestrele arcate, după geamuri, tremurʼ numa
Lungi perdele încrețite, care scânteie ca bruma.
Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește,
Muchi de stâncă, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrăvește,
Iar stejarii par o strajă de giganți ce-o înconjoară,
Răsăritul ei păzindu-l ca pe-o tainică comoară.

Numai lebedele albe, când plutesc încet din trestii,
Domnitoare peste ape, oaspeți liniștei acestei,
Cu aripele întinse se mai scutură și-o taie
Când în cercuri tremurânde, când în brazde de văpaie.
Papura se mișcă ʼn freamăt de al undelor cutrier,
Iar în iarba înflorită, somnoros suspinʼ un grier…
E atâta vară ʼn aer, e atât de dulce svonul…
Singur numai cavalerul suspinând privea balconul
Ce ʼncărcat era de frunze, de îi spânzurʼ prin ostrețe,
Roze roșie de Șiras și liane ʼn fel de fețe.
Respirarea cea de ape îl îmbată, ca și sara;
Peste farmecul naturii dulce-i picură ghitara:

«O arată-mi-te iară ʼn haină lungă de mătasă,
Care pare încărcată de o pulbere-argintoasă,
Te-aș privi o vieață ʼntreagă în cununa ta de raze,
Pe când mâna ta cea albă părul galben îl netează.
Vino! Joacă-te cu mine… cu norocul meu… mi-aruncă
De la sânul tău cel dulce floarea veștedă de luncă,
Ca pe coardele ghitarei răsunând încet să cadă…
Ah! E-atât de albă noaptea, parcʼar fi căzut zăpadă.
Ori în umbra parfumată a buduarului să vin,
Să mă ʼmbete acel miros de la pânzele de in;
Cupido, un paj șăgalnic, va ascunde cu-a lui mână,
Vioriul glob al lampei, mlădioasa mea stăpână!»

Și uscat foșni mătasa pe podele, între glastre,
Între rozele de Șiras și lianele albastre;
Dintre flori copila râde și se ʼnclină peste gratii –
Ca un chip ușor de înger e-arătarea adoratei –
Din balcon i-aruncă-o roză și cu mânile la gură,
Pare că îl dojenește când șoptește cu căldură;
Apoi iar dispare ʼn luntru… auzi pasuri ce coboară…
Și ieșind pe ușă iute, ei sʼau prins de subsuoară.
Braț de braț pășesc alături… le stă bine la olaltă,
Ea frumoasă și el tânăr, el înalt și ea înaltă.
Iar din umbra de la maluri se desface-acum la larg
Luntrea cu-ale ei vintrele spânzurate de catarg
Și încet înaintează în lovire de lopeți,
Legănând atâta farmec și atâtea frumuseți…

Luna… luna iese ʼntreagă, se înalțʼ așa bălaie
Și din țărm în țărm durează o cărare de văpaie,
Ce pe-o repede ʼnmiire de mici unde o așterne
Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne;
Și cu cât lumina-i dulce tot mai mult se lămurește,
Cu-atât valurile apei, cu-atât țărmul parcă crește.
Codrul pare tot mai mare, parcă vine mai aproape
Dimpreună cu al lunei disc, stăpânitor de ape.
Iară tei cu umbra lată și cu flori până ʼn pământ
Înspre apa ʼntunecată lin se scutură de vânt;
Peste capul blond al fetei sboară florile șʼo plouă…
Ea se prinde de grumazu-i cu mânuțele-amândouă
Și pe spate-și lasă capul: « Mă uimești dacă nu mântui…
Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvântu-i!
Cât de sus ridici acuma în gândirea ta pe-o roabă,
Când durerea ta din suflet este singura-mi podoabă.
Și cu focul blând din glasu-ți tu mă dori și mă cutremuri,
De îmi pare o poveste de amor din alte vremuri;
Visurile tale toate, ochiul tău atât de tristu-i,
Cu-a lui umedʼ adâncime toată mintea mea o mistui…
Dă-mi-i mie ochii negri… nu privi cu ei în laturi,
Căci de noaptea lor cea dulce vecinic nʼo să mă mai saturi,
Aș orbi privind întrʼînșii… O, ascultă numa ʼncoace,
Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace!
Codrii negri aiurează și izvoarele-i albastre
Povestesc ele ʼn de ele numai dragostele noastre
Și luceferii ce tremurʼ așa reci prin negre cetini,
Tot pământul, lacul, cerul… toate, toate ni-s prietini…
Ai putea să lepezi cârma și lopețile să lepezi,
După propria lor voie să, ne ducă unde repezi,
Căci ori unde numai ele ar dori ca să ne poarte,
Pretutindeni fericire… de-i vieață, de e moarte».

Fantazie, fantazie – când suntem numai noi singuri,
Ce ades mă porți pe lacuri și pe mare și prin crânguri!
Unde ai văzut vrʼodată aste țări necunoscute?
Când se petrecurʼ aceste? La o mie patru sute?
Azi nʼai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi,
Cum îți vine, cum îți place pe copilă sʼo desmierzi,
După gât să-i așezi brațul, gură ʼn gură, piept la piept,
Sʼo întrebi numai cu ochii: Mă iubești tu? Spune drept!

Ași! abia ți-ai întins mâna, sare ivărul la ușă,
E-un congres de rubedenii, vre un unchiu, vre o mătușă…
Iute capul întrʼo parte și te uiți în jos smerit…
Oare nu-i în lumea asta vrʼun ungher pentru iubit?
Și ca mumii egiptene stau cu toții ʼn scaun țepeni,
Tu cu mânile ʼncleștate, mai cu degetele depeni,
Mai sucești vre o țigară, numeri fire de musteți
Și ʼn probleme culinare te încerci a fi isteț.

Sunt sătul de-așa vieață… nu sorbind a ei pahară,
Dar mizeria aceasta, proza asta e amară.
Să sfințești cu mii de lacrimi un instinct atât de van
Ce le-abate și la pasări de vreo două ori pe an?
Nu trăiți voi, ci un altul vă inspiră – el trăiește,
El cu gura voastră râde, el se ʼncântă, el șoptește,
Căci a voastre vieți cu toate sunt ca undele ce curg,
Vecinic este numai râul: râul este Demiurg.
Nu simțiți cʼamorul vostru e-un amor străin? Nebuni!
Nu simțiți că ʼn proaste lucruri voi vedeți numai minuni?
Nu vedeți cʼacea iubire servʼ o cauză din natură?
Că e leagăn unor viețe ce semințe sunt de ură?
Nu vedeți că râsul vostru e în fiii voștri plâns,
Că-i de vină cum că neamul Cain încă nu sʼa stâns?
O teatru de păpușe… svon de vorbe omenești,
Povestesc ca papagalii mii de glume și povești
Fără ca să le priceapă… După ele un actor
Stă de vorbă cu el însuși, spune zeci de mii de ori
Ce-a spus veacuri dupʼ olaltă, ce va spune veacuri încă,
Pânʼ ce soarele sʼo stinge în genunea cea adâncă.
Ce? Când luna se strecoară printre nouri, prin pustii,
Tu cu lumea ta de gânduri după ea să, te ații?

Să aluneci pe poleiul de pe ulițele ninse,
Să privești prin lucii geamuri la luminile aprinse
Și sʼo vezi înconjurată de un roiu de pierde-vară,
Cum zâmbește tuturora cu gândirea ei ușoară?
Sʼauzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii,
Pe când ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii?
Când încheie cu-o privire amoroasele ʼnțelegeri,
Cu ridicula-ți simțire tu la poarta ei să degeri?
Pătimaș și îndărătnic sʼo iubești ca un copil
Când ea-i rece și cu toane ca și luna lui April?
Încleștând a tale brațe toată mintea să ți-o pierzi?
De la creștet la picioare sʼo admiri și sʼo desmierzi
Ca pe-o marmură de Paros sau o pânză de Corregio,
Când ea-i rece și cochetă? Ești ridicul, înțelege-o…
Da… visam odinioară pe acea ce mʼar iubi,
Când aș sta pierdut pe gânduri, peste umăr mi-ar privi,
Aș simți-o că-i aproape și ar ști cʼo înțeleg…
Din sărmana noastră vieața, am dura roman întreg…
Nʼo mai caut… Ce să caut? E același cântec vechiu,
Setea liniștei eterne care-mi sună în urechi;
Dar organele-s sfărmate și ʼn strigări iregulare
Vechiul cântec mai străbate, cum în nopți izvorul sare.
Pʼici, pe colo mai străbate, câte-o rază mai curată
Dintrʼun Carmen Saeculare ce-l visai și eu odată.
Altfel șuieră și strigă, scapără și rupt răsună,
Se împing tumultuoase și sălbatece pe strună,
Și în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit,
Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit…
Unde-s șirurile clare din vieața-mi să le spun?
Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun!