Biblia ne povestește de Samson, cum că muierea
Când dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea
De l-au prins apoi dușmanii, l-au legat și i-au scos ochii,
Ca dovadă de ce suflet stă în piepții unei rochii…
Tinere, ce plin de visuri urmărești vre o femeie,
Pe când luna, scut de aur, strălucește prin alee
Și pătează umbra verde cu misterioase dungi,
Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi.
Te îmbeți de feeria unui mândru vis de vară,
Care ʼn tine se petrece… Ia întreab-o bunăoară –
O să-ți spue de panglice, de volane și de mode,
Pe când inima ta bate ritmul sfânt al unei ode…
Când cochetă de-al tău umăr ți se razimă copila,
Dacʼ ai inimă și minte, te gândește la Dalila.

E frumoasă, se ʼnțelege… Ca copiii are haz,
Și când râde face încă și gropițe în obraz
Și gropițe face ʼn unghiul ucigașei sale guri
Și la degetele mânii și la orice ʼncheieturi.
Nu e mică, nu e mare, nu-i subțire, ci ʼmplinită,
Încât ai ce strânge ʼn brațe – numai bună de iubită.
Tot ce-ar zice, i se cade, tot ce face-i șade bine
Și o prinde orice lucru, căci așa se și cuvine.
Dacă vorba-i e plăcută, și tăcerea-i încă place;
Vorba zice: «fugi încolo», râsul zice: «vino ʼncoace!»
Îmblă parcă amintindu-și vre un cântec, alintată,
Pare că i-ar fi tot lene și sʼar cere sărutată.
Și se ʼnalță din călcâie să-ți ajungă pânʼ la gură,
Dăruind cʼo sărutare acea tainică căldură,
Ce nʼo are decât numai sufletul unei femei…
Câtă fericire crezi tu cʼai găsi în brațul ei!
Te-ai însenina văzându-i rumenirea din obraji –
Ea cu toane, o crăiasă, iar tu tânăr ca un paj –
Și adânc privind în ochii-i, ți-ar părea cum că înveți
Cum vieața preț să aibă și cum moartea sʼaibă preț.
Și, înveninat de-o dulce și fermecătoare jale,
Ai vedea în ea crăiasa lumii gândurilor tale,
Așa că, închipuindu-ți lăcrămoasele ei gene,
Ți-ar părea mai mândră decât Venus Anadyomene,
Și, în chaosul uitării, oricum orele alerge,
Ea, din ce în ce mai dragă, ți-ar cădea pe zi ce merge.

Ce iluzii! Nu ʼnțelegi tu, din a ei căutătură,
Că deprindere, grimasă este zâmbetul pe gură,
Că întreaga-i frumusețe e în lume de prisos,
Și că sufletul ți-l pierde fără de nici un folos?
În zadar boltita liră, ce din șapte coarde sună,
Tânguirea ta de moarte în cadențele-i adună;
În zadar în ochi avea-vei umbre mândre din povești,
Precum iarna se așează flori de ghiață pe ferești,
Când în inimă e vară… ; în zadar o rogi: «Consacră-mi
Creștetul cu-ale lui gânduri, să-l sfințesc cu-a mele lacrămi!»

Ea nici poate să ʼnțeleagă, că nu tu o vrei… că ʼn tine
E un demon ce ʼnsetează după dulcile-i lumine,
Cʼacel demon plânge, râde, neputând sʼauză plânsu-și,
Că o vrea… spre-a se ʼnțelege însfârșit pe sine însuși,
Că se sbate ca un sculptor fără brațe și că geme
Ca un maistru ce-asurzește în momentele supreme,
Pânʼ a nu ajunge ʼn culmea dulcii muzice de sfere,
Ce-o aude cum se naște din rotire și cădere.
Ea nu știe cʼacel demon vrea să aibă de model
Marmura-i cu ochii negri și cu glas de porumbel
Și că nu-i cere drept jertfă pe-un altar înalt să moară,
Precum în vechimea sfântă se junghiau odinioară
Virginile ce stătură sculptorilor de modele,
Când tăiau în marmor chipul unei zâne după ele.

Sʼar pricepe pe el însuși acel demon… sʼar renaște,
Mistuit de focul propriu, el atunci sʼar recunoaște
Și, pătruns de-ale lui patimi și amoru-i, cu nesațiu
El ar frânge ʼn vers adonic limba lui ca și Horațiu;
Ar atrage ʼn visu-i mândru a izvoarelor murmururi,
Umbra umedă din codri, stelele ce ard de-apururi,
Și ʼn acel moment de taină, când sʼar crede că-i ferice,
Poate-ar învia în ochiu-i ochiul lumii cei antice
Și cu patimă adâncă ar privi-o sʼo adore,
De la ochii ei cei tineri mântuirea sʼo implore;
Ar voi în a lui brațe să o țină ʼn veci de veci,
Desghețând cu sărutarea-i raza ochilor ei reci.
Căci de piatră de-ar fi, încă sʼa ʼncălzi de-atât amor,
Când căzându-i în genunche, i-ar vorbi tânguitor,
Fericirea înnecându-l, el ar sta să ʼnnebunească
Ca ʼn furtuna lui de patimi și mai mult să o iubească.
Știe oare ea că poate ca să-ți dea o lume ʼntreagă,
Cʼaruncându-se în valuri și cercând să te ʼnțeleagă
Ar împlea-a ta adâncime cu luceferi luminoși?

Cu zâmbiri de curtezană și cu ochi bisericoși,
Sʼar preface că pricepe. Măgulite toate sunt
De-a fi umbra frumuseții cei eterne pe pământ.
O femeie între flori zi-i și o floare ʼntre femei –
Șʼo să-i placă. Dar o pune să aleagă între trei
Ce-o ʼnconjoară, toți zicând că o iubesc – cât de naivă,
Vei vedea că de odată ea devine pozitivă.
Tu, cu inima și mintea poate ești un paravan
După care ea atrage vre un june curtezan,
Care intră ca actorii cu păsciorul mărunțel,
Lăsând val de mirodenii și de vorbe după el,
O chiorește cu lornionul, butonat cu o garofă,
Operă croitorească și în spirit și în stofă;
Poate că-i convin tuspatru craii cărților de joc
Și ʼn cămara inimioarei i-aranjează la un loc…
Și când dama cochetează cu privirile-i galante,
Împărțind ale ei vorbe între-un craiu bătrân și-un fante,
Nu-i minune ca simțirea-i să se poată înșela,
Să confunde-un craiu de pică cu un craiu de mahala…
Căci cu dorul tău demonic va vorbi călugărește,
Pe când craiul cel de pică de sʼarată, pieptu-i crește,
Ochiul înghețat i-l umplu gânduri negre de amor
Și deodată e vioaie, stă picior peste picior,
Șʼacel sec în judecata-i e cu duh și e frumos…

A visa că adevărul sau alt lucru de prisos
E în stare ca să schimbe în naturʼ un fir de păr,
Este piedica eternă ce-o punem la adevăr.
Așa dar, când plin de visuri, urmărești vre o femeie,
Pe când luna, scut de aur, strălucește prin alee
Și pătează umbra verde cu fantasticele-i dungi:
Nu uita că, doamna are minte scurtă, haine lungi.
Te îmbeți de feeria unui mândru vis de vară,
Care ʼn tine se petrece…
Ia întreab-o bunăoară,
Șʼo să-ți spue de panglice, de volane și de mode,
Pe când inima ta bate ʼn ritmul sfânt al unei ode…
Când vezi piatra ce nu simte nici durerea și nici mila
De ai inimă și minte – feri în lături, e Dalila!