Cu perdelele lăsate
Șed la masa mea de brad,
Focul pâlpâe în sobă,
Iară eu pe gânduri cad.

Stoluri, stoluri trec prin minte
Dulci iluzii. Amintiri
Țârâesc încet ca greeri
Printre negre, vechi zidiri,

Sau cad grele, mângâioase
Și se sfarmă ʼn suflet trist,
Cum în picuri cade ceara
La picioarele lui Crist.

În odaie prin unghere
Sʼa țesut păinjeniș
Și prin cărțile în vravuri
Îmblă șoarecii furiș.

În această dulce pace
Îmi ridic privirea ʼn pod
Și ascult cum învelișul
De la cărți ei mi le rod.

Ah! de câte ori voit-am
Ca să spânzur lira ʼn cuiu
Și un capăt poeziei
Și pustiului să puiu;

Dar atuncea greeri, șoareci,
Cu ușor-măruntul mers,
Readuc melancolia-mi,
Iară ea se face vers.

Câte-odată… prea arare…
A târziu când arde lampa,
Inima din loc îmi sare,
Când aud că sună cleampa…

Este Ea. Deșarta casă
Dintrʼ odată-mi pare plină,
În privazul negru-al vieți-mi
E-o icoană de lumină.

Și mi-i ciudă cum de vremea
Să mai treacă se îndură,
Când eu stau șoptind cu draga
Mână ʼn mână, gură ʼn gură.