I

Afară-i toamnă, frunză ʼmprăștiată,
Iar vântul svârle ʼn geamuri grele picuri;
Și tu citești scrisori din roase plicuri
Și întrʼun ceas gândești la vieața toată.

Pierzându-ți timpul tău cu dulci nimicuri,
Nʼai vrea ca nime ʼn ușa ta să bată;
Dar și mai bine-i, când afară-i sloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Și eu astfel mă uit din jeț pe gânduri,
Visez la basmul vechiu al zânei Dochii;
În juru-mi ceața crește rânduri-rânduri;

De-odatʼ aud foșnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri…
Iar mâni subțiri și reci mi-acopăr ochii.

II

Sunt ani la mijloc și ʼncă mulți vor trece
Din ceasul sfânt în care ne ʼntâlnirăm,
Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,
Minune cu ochi mari și mână rece.

O vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,
Privirea ta asupra mea se plece,
Sub raza ei mă lasă a petrece
Și cânturi nouă smulge tu din liră-mi.

Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o liniștește,
Ca răsărirea stelei în tăcere;

Iar când te văd zâmbind copilărește,
Se stinge-atunci o vieață de durere,
Privirea-mi arde, sufletul îmi crește.

III

Când însuși glasul gândurilor tace,
Mă ʼngână cântul unei dulci evlavii –
Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?

Puterea nopții blând însenina-vei
Cu ochii mari și purtători de pace?
Răsai din umbra vremilor încoace,
Ca să te văd venind – ca ʼn vis, așa vii!

Cobori încet… aproape, mai aproape,
Te pleacă iar zâmbind peste-a mea față,
A ta iubire cʼun suspin arat-o,

Cu geana ta mʼatinge pe pleoape,
Să simt fiorii strângerii în brațe –
Pe veci pierduto, vecinic adorato!