Cum mângâie dulce, alină ușor
Speranța pe toți muritorii!
Tristeță, durere și lacrimi, amor,
Azilul își află în sânu-i de dor
Și pier, cum de boare pier norii.

Precum călătorul, prin munți rătăcind,
Prin umbra pădurii cei dese,
La slaba lumină ce-o vede lucind
Aleargă purtat ca de vânt
Din noaptea pădurii de iese:

Așa și speranța – cʼun licur ușor,
Cu slaba-i lumină pălindă,
Animă ʼncʼodată tremândul picior,
De uită de sarcini, de uită de nori,
Și unde o vede sʼavântă.

La cel ce în carcere plânge amar,
Și blestemă cerul și soartea,
La neagra-i durere îi pune hotar,
Făcând să-i apară în negru talar
A lumii paranimfă – moartea.

Și maicii, ce strânge pruncuțu-i la sân,
Privirea de lacrime plină,
Văzând cum geniile morții se ʼnclinʼ
Pe fruntea-i copilă cu spasmuri și chin,
Speranța durerea i-alină.