De la 25 Ianuarie 1902 , dată la care Titu Maiorescu ceda Academiei Române manuscrisele, câte deținea de la Mihai Eminescu, editarea operei aceluia ce nu apucase, în vieață fiind, să-și publice singur volumul, intră într’o nouă fază.

Ceea ce se știa de câțiva familiari sau numai se bănuia, cu privire la o activitate infinit mai întinsă a poetului, apare de astădată lămurit. Cum tot mai lămurit și mai insistent se face simțită nevoia editării integrale, a operei lui.

Ecourile se succed, cu regularitate, și cu cât mai mult se dă la iveală din ineditul acestor inepuizabile grânarii, cu atât mai mult se înțelege cât de necesară, cât de imperativă este nevoia publicării laolaltă a tuturor relicvelor sale.

Întâiul din aceste ecouri — pentru a ne limita la două, trei — îl aflăm în prefața Poeziilor Postume, tipărite de Nerva Hodoș. Cu data de 8 Aprilie 1902, editorul scria: « o edițiune cuprinzând toate scrierile lui Eminescu va apare în cursul anului acestuia, sub îngrijirea d-lor I.A. Rădulescu, Il. Chendi și a subsemnatului » . Pe această, evident prematură, asigurare se întemeia Anghel Demetriescu în marele sau studiu de la 1903, atât de bogat în rezerve dar și în recunoașteri, una din întâiele contribuțiuni pe măsura subiectului ce-și propunea și în care după ce formula cu fermitate îndoita nevoie de a se avea o biografie și o ediție completă a scrierilor, adăoga: « Ni se anunță o ediție completă a scrierilor lui Eminescu. E de prisos să aducem mulțumirile noastre inițiatorilor acestei întreprinderi. Am dori însă ca această ediție să fie precedată de o biografie nu numai exactă, ci și pe cât se va putea de amănunțită a poetului și însoțită de un bun comentar asupra pasagiilor dificile sau asupra aluziunilor aruncate în deosebitele părți ale scrierilor lui. Datoria unui editor ar fi, după părerea noastră, nu numai de a ne da textul autentic, ci și de a aduna documentele care ar putea lumina pe cititor, de a pune alături de text unele fapte contimporane, de a arăta prin citate cauzele ideilor și simțămintelor autorului, în scurt în a pune , din nou opera în împrejurările ce au produs-o. După ce a dat aceste note, comentatorul trebue să se retragă, pentru ca să lase pe cititor etc., etc.».

O întâie imagină, a ceea ce ar fi putut fi această râvnită ediție integrală a operei lui Eminescu o schițează în 1914, d-l A. C. Cuza. A spune că impunătoarea tipăritură, chiar lipsită de condițiile unei prezentări critice, cum și era de fapt, nu reprezintă, totuși, grosso modo, nici a zecea parte din totalul operei eminesciene, este nu numai un adevăr elementar, dar și cel mai puternic stimulent pentru urmărirea acelei himere pe care anii în loc să o apropie, o îndepărtau.

Vorbind despre această întâie realizare a «operelor complete », ca și despre altele, într’o recapitulativă comunicare academică din 1929, d-l N. Iorga încheia astfel: «Dar e o datorie pentru noi, păstrătorii prețioaselor caiete, pentru noi cari am îngrijit atâta timp moștenirea literară a lui Alecsandri, să începem, printr’o comisiune la care bucuros aș primi să mă alipesc, ediția integrală a lui Eminescu, care trebue să fie un monument național și pe care n’o poate da decât Academia Română ». Același gând revine și în rândurile cu care glossa în « Revista Istorică » din 1933, prețioase contribuții eminesciene: « dar o întrebare se pune : cine oare va avea curajul să ni dea opera însăși a lui Eminescu, întreagă? ». Iar mai deunăzi, distingând între feluritele categorii de ediții critice, d-l N. Iorga săpa în câteva cuvinte însăși norma și temelia unei atari ediții integrale: « Orice rând din Eminescu merită să fie tipărit ».

Către această prezentare totală a operei lui Eminescu purcede, cu acest întâiu volum, Fundația pentru literatură și artă «Regele Carol II». Integrală și critică, ediția aceasta năzuește să ducă la bun sfârșit împlinirea acelui corpus eminescianum, la care și memoria poetului, și obligațiile culturii contimporane, și năzuințele ani de ani amânate, au deopotrivă dreptul.

În ce spirit s’a lucrat ediția de față, ce vor cuprinde întâiul volum și al doilea, ce și-a adaus încă de la început și cum are de gând să se întregească, sunt chestiuni pe care cititorul le va urmări și verifica singur. De aceea, nezăbovind la lucruri, ce i se par de prisos, editorul se îndreaptă către acele îndatoriri elementare, dar și plăcute totodată, nu numai pentru că-l apropie, cu un pas, de ținta nădejdilor sale, dar pentru că-i oferă prilejul să răspundă., în chip public, acelor bunevoinți, fără de care lucrul său n’ar fi fost cu putință.

Întemeindu-se , ani întregi, de lucru, numai pe tezaurul, de neprețuită valoare al manuscriselor eminesciene, ca și pe neistovitele depozite ale Bibliotecii – editorul are a mulțumi înainte de toate conducerii Academiei Române si conducerii Bibliotecii, a căror largă înțelegere i-au autorizat cercetările și le-au dat putința să se împlinească în cele mai perfecte condițiuni. Întregului personal al Bibliotecii, care ne-a înlesnit lucrul si a cărui bunăvoință ne va fi și de acum înainte la fel de prețioasă, îi aducem emoționate mulțumiri pentru neprecupețitul sprijin de care ne-am bucurat și scuza că singură teama de a nu trece cu vederea vreunul din numele nenumăraților binevoitori, ne-a oprit să dăm curs acestui lung registru. D-lui general Radu Rosetti, directorul Bibliotecii Academiei Române, îi exprimăm, în mod particular gratitudinea noastră pentru amabilitatea continuă cu care a facilitat realizarea acestui început. Acestor bunevoinți, le vom cere favoarea să asociem si numele unuia din înaintași, pe al bunului nostru dascăl Ion Bianu, fostul director al Bibliotecii, a cărui largă inimă si ale cărui îndrumări sigure, ne-au fost, întotdeauna, cu prisosință împărtășite. La imaginea-i de bronz veghind în sala de lectură a Bibliotecii, tot mai nălțăm, din când în când, ochii cu recunoștință.

Orice concurs, însă, oricât de larg și oricât de multiplu – și în ce măsură au fost și de un fel și de altul, s’a văzut – nu și-ar fi putut da roadele dacă n’ar fi întâlnit acel climat, cel mai prielnic și cel mai generos totodată, de la Fundația pentru literatură și Artă «Regele Carol II», al cărei rol și importanță istorică în analele noastre editoriale n’ar putea fi epuizate în câteva rânduri de prefață.

Numind, însă, Fundația pentru literatură și artă «Regele Carol II», numim pe directorul ei, pe d-l Alexandru Rosetti, căruia, pentru întâia dată, în lungul șir de ani al raporturilor noastre literare ne luăm libertatea să-i aducem mulțumiri publice. Că prilejurile n’au lipsit nici până acum, o știe oricine din aceia cari urmăresc, de mai bine de zece ani, realizările acestui singular editor, iar de cinci ani împliniți asistă cu reiterată surprindere la toate câte se fac, spre binele literaturii, și în cele mai desăvârșite condiții estetice, la Fundația pentru literatură și artă «Regele Carol II». Prezentul volum, ca și întreaga lucrare a ediției integrale Eminescu, n’au avut un patron, de mai luminoase inițiative și un colaborator de mai constantă bunăvoință, ca d-l Alexandru Rosetti.

Fie ca eforturile noastre conjugate să izbutească a atinge ținta ce și-au propus și să răspundă, astfel, în limita modestei lor iscusințe, înaltei solicitudini a Majestății Sale Regelui Carol II. Editarea integrală a operei eminesciene ilustrează, odată mai mult, principiile spiritualității regești, călăuzind prin veacuri destinele culturii noastre contemporane.

București, Iunie, 1939

PERPESSICIUS